Când visele devin muritoare

S-au spart… au căzut toate!
strigă fetița.

O sumedenie de cioburi albe și albastre
împrăștiate pe podea
ca niște lacrimi sfărâmate.
Vai… farfuriile mele nemuritoare…
Visasem să le păstrez
până când voi fi mare,
iar din ele să împletesc povești
pentru copiii mei.
Să le spun câte și mai câte,
să le dau glas și viață,
iar ele să-mi lumineze sufletul
cu sclipiciul lor năstrușnic.

Erau de la mama.

Îi vedeam chipul curat
în oglindirea lor tăcută.
Le spălam în fiecare zi
cu o tandrețe aproape sfântă.

Dar într-o zi
mama a plecat.

Și farfuriile, odată cu ea,
s-au supărat pe lume,
s-au războit cu timpul
și n-au mai vrut
să stea în visul meu.
S-au spart toate
ca să facă zgomot,
ca să-mi atragă atenția
că și ele au îmbătrânit.
Că nimic nu rămâne neatins.
Nici porțelanul.
Nici copilăria.
Nici visele.