Iubire din lut frământată

Iubirea mea, din lut frământată,
cu palme reci și vise de pământ,
se sparge ușor când e încercată
și crede că cerul e doar... un cuvânt.

Axa inimii în zadar se rotește
în jurul unui Soare ce nu-i al ei,
se-nvârte, se-nvârte și tot rătăcește,
ca un mormânt văruit între zei.

Îmi spun că-s înaripat, dar nu am aripi...
și-n loc către lumină să urc, mă cuprind
în huma din mine, în lutul inert,
și cad în tăcere, și cad...

Cum poate omul să stea despărțit
de suflarea ce ființă l-a făcut?
Cum de se rupe pe sine, rănit,
și vrea să se-nalțe prin propria-i slavă?

Iubirea mea de lut... iată păcatul:
își urmează inima oarbă, uitând
că-și face din sine și drum, și palat...

Mândră se-așază în centrul luminii,
o, zidar nepriceput al propriei vine,
ce își pierde și drumul, și palatul...

Doamne, zdrobește lutul din mine
și-nvață-mi iubirea spre Tine să ardă,
să nu-mi mai zidesc rătăciri în ruine.

Fii Tu Lumină din nou pentru mine,
și drum, și viață, și fă-mă
iubire din Duh frământată!