Flori de mucegai

Pe trupul meu au încolțit flori de mucegai.
Semințe goale s-au rostogolit
și s-au înțepenit pe stâncă.
Ce rădăcini, din nimic,
să-nfig în piatră?
Zilele m-au ajuns din urmă,
urlând cu gura largă:
„Puțin mai ai! Puțină suflare!”
Unde să mai înflorească floarea,
când oasele putrezesc în gând
și vremea stă răstignită-n mine?
Căile mele: noduri,
corturile: strâmbe și strânse...
Mi-a ars în piept un dor de dor,
Și dorul flacără spre noi semințe...
Cineva a mutat țărușul,
l-a tras spre Soare, să-mi inunde cortul...
Și dintr-odată...
lumina a năvălit,
mucegaiul a murit.
Noaptea s-a smuls
de pe inima de carne.
Sunt liber.
Pe deplin.
Hristos e viu.