Încremenit în umbră

Mă doare, Doamne, umbra mea,
Se ține de mine ca o nălucă.
Oriunde mă duc, ea după mine,
Mă rupe, mă adâncește
Și uneori mă smintește...

Îmi șoptește că pot fi mai mult decât o umbră,
Mă ademenește cu sclipiri străine,
Îmi spune că sunt frumoasă așa cum sunt,
Că nu am nevoie de nimic,
Că totul piere
Și eu sunt doar un suflu de păpădie...

Am încercat să fug de ea
Pe pajiști verzi,
Să mă afund în neliniștea nopții,
Să le șoptesc stelelor
Să-mi fure umbra...
Dar ziua, când Soarele o așază iar lângă mine,
Fug... și fug de ea,
Nu vreau să se contopească cu mine!

Am întrebat munții
Dacă pot să-mi mute umbra...
„Credință! Credință!” au strigat ei!
Am întrebat mieii:
Unde pot să-mi rătăcesc umbra?
Mi-au răspuns în șoaptă:
„Când vei găsi a suta oaie,
Umbra ta se va pierde în ea însăși... ”

Păstorule cel bun,
Topește-mi umbra
În Crucea Ta!