In data de, 04.04. 2026, la Penitenciarul de bărbați de maximă siguranță, a fost o luptă, dar acea luptă a adus o biruință uriașă, căci am avut 7 persoane care au făcut un lanț de rugăciune pe tot parcursul vizitei, cântări și îndemnuri pentru a face primul pas spre Dumnezeu, pentru aceste suflete deținute de cel rău.

Văzându-i, m-am gândit că puteam fi eu în locul lor, pe acel scaun, sau oricine drag mie, dacă nu L-am fi găsit pe Domnul pe calea vieții.

Totul a început cu o rugăciune, apoi, încetul cu încetul, lucrurile au început să prindă culoare pentru ei. Raluca, fondatoarea Asociației „Suflet Salvat”, și-a spus mărturia vieții, o mărturie grea. În fața lor s-a lăsat vulnerabilă; ei puteau arunca cu „săgeți”, spunând că nu vor crede, dar, în schimb, au ascultat și au început să plângă, căci mărturisirea ei urma să fie și a lor.

Amos, Fondatorul Asociației “Helping Hands”, a încercat să îi îndrume să facă un pas uriaș spre Domnul. Și chiar și-a luat inima în dinți, chemând un deținut voluntar, să mărturisească cum i-a schimbat Domnul viața. A ieșit unu care avea un tatuaj pe frunte, simbol al iluminismului însă de ceilalți a fost huiduit, etichetat, condamnat în vorbe; ba chiar o persoană a ieșit din sală, spunând că acela ar trebui să tacă și că ar fi ultima persoană care ar trebui să vorbească. Însă, cum scrie în Scriptură: „…cei de pe urmă vor fi cei dintâi!”

El și-a mărturisit trăirea, s-a expus și a spus că are un Dumnezeu adevărat care face minuni și că nu regretă că Îl cunoaște.

Fratele Mario i-a întrebat pentru ce au venit și i-a îndemnat să răspundă sincer. Unii au spus că pentru pachete, alții doar ca să își piardă timpul, dar au adăugat că nu regretă că au venit. Atunci el a continuat să converseze cu ei și să le explice cât de frumos lucrează Domnul și că este o mare greșeală să dai cu piciorul unei astfel de șanse.

Țin să mărturisesc că, la început, când am ajuns și i-am privit, m-am gândit că vor ieși doar 1-2 persoane în față. Eram puțin tristă, dar, pe parcurs, am văzut cum se deschideau sufletele și cum Domnul parcă le mângâia rănile.

Atunci am început să mă rog cu voce puțin mai tare, ca toți să fie atinși, ca toți să se deschidă înaintea Domnului. Selina, soția lui Amos, m-a mângâiat și m-a întărit în acea rugăciune, astfel încât, spre surprinderea mea, la final nu au ieșit doar câteva persoane, ci o mulțime, chiar și aceia care păreau cei mai duri au ieșit primii în momentul chemării de a se preda înaintea Domnului.

Unul dintre acei „duri” era un bărbat cu barbă lungă și mai scund de statură. Nu avea Biblie și, la începutul chemării, nu a dorit să vină. Părea foarte dur, căci pe parcursul vizitei noastre nu a avut nicio reacție, dar, la final, a venit. Bucuria noastră, atât a mea, cât și a Selinei, a fost cu atât mai mare, deoarece amândouă l-am observat de multe ori cum se uita țintă la noi fără să spună nici măcar un cuvânt. Chiar și la cântare, ceilalți cântau, dar el nu.

A fost o minune, au fost atinși de Domnul și acum ne rămâne doar să ne rugăm mai departe pentru ei!
Puteți găsi mai multe articole dar și pe acesta pe blog-ul Asociației:

https://sufletsalvat.com/2026/05/05/detinuti-dar-liber-in-hristos/