Mi-ați pus poveri

Mi-ați pus poveri pe spatele rănit,
M-ați apăsat când trebuia, povara
S-o ridicați... Să nu mă fi lovit...
Mi-ați pus poveri și-ați apucat cu gheara.

Ați apucat ca lacomul setos,
De slavă și onoare trecătoare,
Și-ați sfârtecat, tot ce era frumos
Din viața de acum, și viitoare.

Orice elan și poftă de trăire,
Dorința de a face și de-a fi,
Doar pentru că voiați s-aveți mărire...
O, și măcar de-ați fi... De-ați fi...

O, de-ați fi mari în locurile-nalte,
Așa cum spuneți cetei de pigmei,
Le-ați ridica poverile din spate,
V-ați apleca, cu dragoste spre ei...

Și i-ați iubi, chiar de nu au parale,
Chiar de stângaci fiind, nu ar ști cum,
Să vă sărute talpa la sandale,
Și să vă țină trenele, pe drum...

Iar când semeți, din înălțimi de sine,
Cu pleoapele căzute peste ochi,
Ca nu cumva, pe alții sau pe mine,
Să ne vedeți pășind ca niște șchiopi...

Vă rog deschideți ochii, ca lumina
Să intre până-n suflete, adânc,
Putând apoi să apucați cu mâna,
Pe cel slăbit, de-i mare sau e prunc.

Să-i țineți pe picioarele slăbite
De-atâtea greutăți, împovărați,
Că-s oi din turma Lui, și-s prețuite.
Dar nu-s doar oi, ci sunt ai voștri frați.

Mi-ați pus poveri, c-așa vă place vouă,
Să care alții ce voi nu doriți...
Mi-ați pus poveri, mi-ați frânt inima-n două,
Și-acum, de Domnul, vreți să fiți slăviți...

M-ați umilit și v-ați spălat de vină,
Din Pont, Pilat v-a insuflat pe toți.
Sunteți „curați”, și fruntea vi-i senină
Strigând: „La moarte!”, instigați de hoți...

De hoții care vin să fure viața,
Atunci când viață-ar trebui să dai...
De ucigași cu vorbe ca dulceața,
Ce cred că merg pe calea către Rai...

Dulceața măgulirii periate,
Ce sapă gropi, să-ngroape înțelepți,
Dulceața lingușirii prefăcute,
Ce-ntinde curse-n calea celor drepți.

O, da, din rău în rău va merge răul,
Va amăgi pe alții și pe el.
Cu duh de frică-mpinge astăzi boul,
Dar... o făcea de când era vițel...

De mic, sărmanului i-a pus în minte,
Că orice bou pe gât are un jug,
Că trebuie să stea mereu cuminte,
Supus, să tragă, înhămat la plug...

Și-atât! El este vită fără minte,
Supus acelor care Îl conduc,
Tăcut... O vită fără de cuvinte,
Smerit sub biciul celor ce îl duc.

Mi-ați pus poveri, dar seul nu-l avurăți,
Și nici ceva balsam mângâietor.
Nu v-a păsat de rana ce-mi făcurăți,
Dar ați avut cuvânt sfâșietor...

O, de-ați fi mari în slăvile divine,
N-ați mai fi duri cu ceata de pigmei.
V-ați apleca cu dragoste spre mine,
Și tot așa, v-ați apleca spre ei.

Și i-ați iubi, chiar de nu au parale,
Chiar de, stângaci fiind nu ar ști cum,
Să vă sărute talpa la sandale,
Și să vă țină trenele pe drum...

Ana Mihăiță