Smerește-te înaintea Domnului!

                                         Judecători 6:11-16

           „Apoi a venit Îngerul Domnului, și s-a așezat sub stejarul din Ofra, care era al lui Ioas, din familia lui Abiezer. Ghedeon, fiul său, bătea grâu în teasc, ca să-l ascundă de Madian.

            Îngerul Domnului i S-a arătat, și i-a zis: „Domnul este cu tine, viteazule!”

            Ghedeon i-a zis: „Rogu-te, domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?”

            Acum Domnul ne părăsește, și ne dă în mâinile lui Madian!”

            Domnul S-a uitat la el, și i-a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, și izbăvește pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?”

           Ghedeon I-a zis: „Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată familia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.”

            Domnul i-a zis: „Eu voi fi cu tine, și vei bate pe Madian ca pe un singur om”.

           Nu întâmplător am numit așa predica: „smerește-te înaintea Domnului!”, pentru că cel ce se înalță pe sine și are păreri înalte despre sine, este mic în ochii lui Dumnezeu. Dar cel ce se smerește și își recunoaște starea de nimicnicie, va fi înălțat negreșit de către Domnul.

         Cuvintele acestea nu-mi aparțin mie, ci sunt de la Domnul, care ne spune în Evanghelia după Matei 23:12: „Oricine se va înălța, va fi smerit; și oricine se va smeri, va fi înălțat.”

           Obadia, proroc al lui Dumnezeu, de asemenea scrie în cartea, sa din partea Domnului, pentru poporul care se înalță, se fălește singur, în cap. 1:2-3: „Iată, te voi face mic printre neamuri, vei fi cel mai disprețuit. Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire... ”

            Apostolul Pavel, despre care noi zicem că a fost marele apostol, ne dă un exemplu de smerenie spunând despre sine însuși că este cel din urmă. În 1 Corinteni 15:9: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.”

            Încă de la începutul existenței sale, omul și-a dorit să fie liber, independent, să facă tot ce vrea și să nu dea socoteală nimănui. A socotit că este „ceva”, sau „cineva” și a început să se umfle de mândrie, astfel că, în ignoranța lui față de Dumnezeu, a încercat să-și clădească un turn înalt până la cer și să-și facă astfel un nume. Genesa 11:4.

         Nu este de mirare că până în zilele noastre, oameni de toate vârstele, caută nu neapărat singurătatea, dar caută să facă tot ce vor și își iau libertatea să nu dea socoteală nimănui de vorbele, de faptele lor, de umblarea sau de trăirea lor.

            Lucrul acesta a fost sădit în inima omului încă din grădina Edenului, când Satan l-a amăgit, l-a îndemnat și chiar l-a determinat să nu asculte de Dumnezeu, Creatorul, ci să facă tot ce-și dorește, să mănânce tot ce poftește, chiar și din pomul pe care Dumnezeu și-l păstrase pentru Sine și anume, Pomul cunoștinței binelui și răului.

          De asemenea, Satan îl îndeamnă pe om să își trăiască viața după pofta inimii, în libertate și desfrâu și să nu dea socoteală nimănui.

            Așa s-a întâmplat și cu poporul lui Dumnezeu, care a văzut cu ochii de carne și a trăit experiențe unice și nemaipomenite împreună cu Domnul Dumnezeul care l-a născut și totuși a căutat să se abată, să se îndepărteze, să-L ignore pe Cel ce cu mână tare l-a scos din robia nimicitoare a Egiptului.

            În pilda despre fiul risipitor, Domnul Isus Cristos ne dă un exemplu clar al neascultării și al emancipării.

            Fiul cel mic al familiei s-a desprins de tată, de mamă, de fratele mai mare, s-a rupt de toată casa și a plecat în lume ca să-și trăiască viața după mintea lui, după îndemnurile inimii sale, în neascultare, independent de cei ce îi doreau binele.

           Cunosc părinți care plâng zi și noapte, rugându-se înaintea lui Dumnezeu pentru copiii lor care au plecat în lume să-și trăiască viața în independență, luați de valul anturajului, ca și fiul din pilda Domnului Isus.

            În Cartea Judecători ni se arată de asemenea că într-o vreme de bine, într-o vreme de prosperitate  cu pâine din belșug, poporul Israel s-a îndepărtat de Dumnezeu, Binefăcătorul lui, pentru că facerea de bine se uită atât de ușor!

            Ce a urmat este foarte ușor de imaginat, pentru că fără de Dumnezeu, nimeni nu poate să înainteze, nimeni nu poate să aibă biruință, nici viață tihnită.

            Omul, în particular, sau un popor care nu-L are pe Dumnezeu ca Domn și Împărat, este mort din punct de vedere spiritual și este pe cont propriu, fără niciun ajutor și fără protecție din partea Domnului.

          În versetul 1 se spune așa: „Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; și Domnul i-a dat în mâinile lui Madian, timp de șapte ani.”

            Lucrul acesta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu nu stă nepăsător față de fărădelege, față de păcat, fie el oricât de neînsemnat. Păcatul se ridică între om și Dumnezeu ca un zid de despărțire înalt până la cer.

            Peste zidul acesta al păcatului, Domnul nu Se uită și nu urmărește pe nimeni, nu spionează pe nimeni. Dar atunci când omul se trezește din ațipire, când își dă seama că nu mai este sub ocrotirea lui Dumnezeu și strigă după ajutor, Domnul Dumnezeu, din cer, în mila Lui cea mare, Își întinde mâna și-l salvează; îl smulge din robia păcatului și-l trece „dincolo”, într-o Împărăție nestricăcioasă, unde se îngrijește El Însuși de toate amănuntele vieții.

            În mijlocul strâmtorării lui, în mijlocul neajunsurilor și al nenorocirilor, poporul și-a întors fața către Domnul Dumnezeu și a strigat către El, pentru că din pricina neascultării ajunsese la „ruină”.

            Versetul 6 „Israel a ajuns foarte nenorocit din pricina lui Madian, (Putem să citim aici: din pricina mâniei lui Dumnezeu și din pricina faptului că Domnul i-a lăsat în mâna vrășmașilor lor), „Israel a ajuns foarte nenorocit și copiii lui Israel au strigat către Domnul.”

          Domnul Dumnezeu nu-și astupă niciodată urechile atunci când strigă un nenorocit, numai că omul îndărătnic Îl caută pe Dumnezeu numai la necaz și numai când se află în strâmtorare.

            Când îi mergea bine lui Israel, poporul nu mai avea nevoie de Dumnezeul cel viu și adevărat! Și mai degrabă se ducea după dumnezei închipuiți, sau ciopliți în lemn și piatră, sau pictați pe „te miri ce”.

          Am avut un cumnat care a murit și acolo lângă trupul neînsuflețit, soția lui m-a întrebat plângând și aproape țipând la mine, știind că suntem credincioși: Unde este Dumnezeu acum? De ce mi l-a luat? De ce m-a lăsat singură?

            Ce puteam să-i răspund în situația în care se afla? Să-i spun că toată viața soțul ei nu a vrut să audă de Dumnezeu și că a fost la Biserică doar la nunta lor?

            I-am spus doar atât, că Dumnezeu este mereu „acolo în locul Lui”. El nu lipsește niciodată. Dar la belșug oamenii Îl ignoră. Când sunt la bine, când sunt tineri, frumoși, sănătoși, când viața este în culori rozalii oamenii se văd „mari” în ochii lor.

            Nu vor să depindă de Dumnezeu, vor să fie liberi, nesupuși; nu vor să se smerească, nu vor să fie Domnul Dumnezeu stăpân al vieții lor, nu vor să aibă pe cineva mai mare peste ei și cu niciun chip nu vor să împlinească Legea dragostei lui Dumnezeu.

            Ghedeon întreabă la fel în versetul 13 „Ghedeon i-a zis Îngerului Domnului: „Rogu-te domnul meu, dacă Domnul este cu noi (dacă Domnul este mereu în locul Lui), pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: „Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?”

            Oamenii cred că Domnul Dumnezeu trebuie să fie la dispoziția, la cheremul nostru, să ne facă toate voile, să Se îngrijească să ne meargă bine, iar noi să ne vedem de treburile noastre, ignorând realitatea spirituală.