Căutările omului sunt multe, și în multe direcții. Dar poate cea mai frecventă căutare este cea a veșniciei.

Indiferent de cultură sau perioada în care au trăit oamenii căutările lor au fost în această direcție. Dacă ne uităm la literatura noastră găsim căutare după veșnicie la Făt Frumos ca o expresie a omului neînfricat dar căutător al împlinirii sufletești, însă accesul la veșnicie se face pe cale mistică. Filmele poartă acest mesaj al veșniciei, al nemuririi, având în centru oameni care sunt nemuritori ce trăiesc secole întregi influențând istoria umanității. De asemenea muzica poartă omul înspre aceeași căutare. O melodia foarte cunoscută vine tocmai cu această întrebare: cine vrea să trăiască veșnic? O întrebare care îl frământă până și pe solistul care a trăit o viață destrăbălată, iar răspunsul lui este dezarmant: Forever, is our today (Veșnicia este ziua de azi) descriind neputința umană, și inevitabilul de a ne stinge ca niște viețuitoare ce la un moment dat ajung să putrezească în pământ. Oare despre asta să fie vorba?

Care este sursa căutări omului înspre veșnicie? Să fie natura umană? Să fie moștenirea culturală? Depinde foarte mult de modul în care îți validezi răspunsurile: le validezi pe baza propriilor păreri formate sub diverse influențe sau le validezi pornind de la o sursă superioară omului, de la Cel care este sursa veșniciei?

Din scriptură aflăm că Dumnezeu este cel care a pus în om gândul veșniciei, A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei (Ecl 3:11) din această cauză îl găsim exprimat de toate culturile, pornind de la egipteni și până la greci, sau de oameni ce au trăit în urmă cu mii de ani și de asemenea oameni contemporani.

Încă din zorii umanității găsim descrisă perspectiva veșniciei prin prezența Pomului Vieții în Grădina Edenului. Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncare și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului. (Gen. 2:9) Dar în urma păcatului perspectiva veșniciei pare că devine îngrădită și i se interzice omului accesul la Pomul Vieții. Citind narațiune căderii omului în păcat, când Dumnezeu constată că omul a luat din Pomul Cunoștiinței, alungarea din Grădină pentru a interzice accesul la Pomul Vieții, poate părea o soluție de avarie, de ultim moment a lui Dumnezeu, care prin această decizie de alungare din Grădină și din fața accesului la Pomul Vieții își salva cumva pielea. Nu știu vouă cum vi se pare când citiți acest text dar mie așa mi se pare: Geneza (3:22) Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci.”  La o citire superficială pare o soluție disperată a lui Dumnezeu în încercarea de a limita proporțiile dezastrului. Nu știu dacă așa vi se pare și vouă. Dar haideți să nu privim textul superficial ci să îl privim în profunzime, să citim dincolo de ce este scris, nu încercând să presupunem ci să privim realist: Geneza (3:16) Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii, și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (3:17) Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: «Să nu mănânci deloc din el», blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; (3:18) spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp! (3:19) În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.” Ceea ce ne transmit aceste versete este că în urma păcatului a intrat în lume suferința, durerea și blestemul. Iar toate acestea se răsfrăngeau în mod direct și asupra omului, care din momentul respectiv a început să simtă durerea, să cunoască boala și greutățile vieții, care până atunci îi erau străine, necunoscute. Imaginați-vă prima durere de dinți a lui Adam, un om care nu a simțit niciodată durerea, sau prima naștere a Evei o suferință în trupul care simțea că i se sfășie. Privind corect în perspectivă, trebuie să înțelegem că Dumnezeu l-a salvat pe om în clipa în care l-a scos afară din Grădină, interzicând-ui accesul la Pomul Vieții. L-a salvat de la o viață veșnică plină de dureri și suferințe, dacă se poate exprima plastic, de la o viață veșnică cu dureri de măsele constante. Viața pe pământ ar fi fost un loc de chin veșnic. O viață plină de durere de care vrei să scapi și nu poți scăpa. Stați o vreme lângă un bolnav de cancer, să-i vedeți durerile, să-i simțiți dorința ca totul să se termine. Așa ar fi arătat pământul, un loc plin de durere și suferință veșnică. Cu ce se aseamănă această imagine? Matei (13:42) și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.

Deci concluzia versetului Geneza (3:22) Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci.” este de a-l împiedica pe om să se distrugă și mai mult, în fapt reprezintă o formă de salvare a omului.

Dar întrebarea rămâne: cine vrea să trăiască veșnic? Dacă vreau, am vreo șansă sau este totul pierdut?

La începutul creației, veșnicia era condiționată de ascultarea de Dumnezeu. Pentru noi, cei de azi, s-a schimbat ceva sau este la fel? Dacă ne uităm la lucrarea lui Hristos, aflăm din însuși gura Lui că El nu a venit să strice legea ci să o împlinească, El nu anula legea dată de Dumnezeu lui Moise, ci a dus-o la un nivel superior, prin trăirea Lui încerca să-i învețe pe oameni spiritul legii. La fel a făcut și în ceea ce privește veșnicia. Nu a anulat ascultarea de Dumnezeu, ci a ridicat-o o treaptă mai sus; ascultați cum trasează Hristos accesul la veșnicie: (Ioan 17:3) Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Cunoașterea este un nivel superior ascultării din prisma modului în care se naște ascultarea. Doar ascultarea luată singular poate apare și din frică față de cel care cere ascultare. Însă ascultarea izvorâtă din cunoașterea lui Dumnezeu, este o ascultare ce vine în urma cunoașterii și înțelegerii caracterului lui Dumnezeu astfel încât, cunoscând-ul și înțelegând-ul îți dorești din proprie inițiativă să îl asculți. Cunoașterea presupune o relație, nu poți să cunoști pe cineva dacă nu ai o relație cu el. Fără o relație cu cealaltă persoană nu poți să spui că o cunoști, eventual doar că ai auzit despre ea. La fel este și cu Dumnezeu, fără o relație cu El nu poți spune că îl cunoști. Ne mândrim că suntem o țară creștină dar nu este suficient pentru accesul la veșnicie, pentru că deși ne declarăm creștini, ne împărțim în două, nu în funcție de biserica de care aparținem, ci în sensul că unii îl cunosc pe Dumnezeu, alții doar au auzit despre El. Profunzimea versetului 3 continuă, pentru că în momentul în care îl cunoști pe Dumnezeu înțelegi că planul de acces la veșnicie este desăvârșit prin jertfa lui Hristos. Dacă în Grădina Edenului accesul la veșnicie se făcea prin pomul vieții, acum accesul se face prin cel care este însuși viața, prin Isus Hristos: Ioan (14:6) Isus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă în grădină omul trebuia să guste din pomul vieții, noi azi trebuie să gustăm din Hristos în sensul de a-l cunoaște. Psalmul
(34:8) Gustați și vedeți ce bun este Domnul! , iar Hristos în calitate de Dumnezeu trebuie cunoscut.

În urma cunoașterii apare credința. Nu poți să ajungi să crezi în cineva dacă    nu-l cunoști. Când ajungi să cunoști pe cineva poți să îți încredințezi viața și pe tine însuți în mâna lui. Acesta este însuși fundamentul familiei, ne încredințăm unii altora în urma cunoașterii, dar pentru că suntem umani mai și greșim și trădăm de multe ori încrederea care ne-a fost acordată. Dacă putem să ne încredem în cineva imperfect, cum este soția sau soțul nostru, de ce ne este atât de greu să ne încredem pe deplin în cineva perfect? Ioan (3:16) Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Dacă veșnicia noastră atârnă de cunoașterea lui Dumnezeu, cum ajungem să împlinim acest deziderat? În nici un caz după ideile noastre proprii sau ale altora, ci uitându-ne la modul în care Dumnezeu veșniciei s-a revelat pe Sine însuși omului. Prima sursă de revelare a lui Dumnezeu este scriptura. Aici, pe paginile ei, Dumnezeu își prezintă caracterul și îl invită pe om la o relație. El este un Dumnezeu universal, al tuturor celor care vor să îl caute, dar în același timp un Dumnezeu personal care pe măsură ce încerci să îl descoperi, te surprinde în mod constant cu frumusețea Lui și cu planurile Lui pentru viitorul veșniciei tale. Din această cauză studierea scripturii este foarte importantă pentru un credincios, nu ajungi să îl cunoști pe Dumnezeu din ceea ce spun alții despre El, ci din ceea ce spune El despre El însuși. Când ajungi să îl cunoști pe Dumnezeu ajungi să înțelegi că nu este altă cale de acces la veșnicie decât prin jertfa de ispășire a lui Hristos, pur și simplu nu este alt substitut. În viața de familie, pe măsura cunoașterii tot mai profunde a partenerului ai parte de liniște, ești împlinit, nu îți mai trebuie nimic altceva (sau cel puțin așa ar trebui); familia devine un loc de refugiu pentru fiecare din noi. La fel este și în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu. Când începi să îl cunoști, să-i înțelegi măreția și frumusețea nu îți mai trebuie nimic altceva. Din această cauză orice formă de tortură care a fost aplicată creștinilor nu a avut efect pentru că ei au descoperit un Dumnezeu infinit care are pregătit pentru fiecare din noi ceea ce Adam a pierdut.

Într-un final trebuie să răspundem la întrebare: Cine vrea să trăiască veșnic? Acela va trebui să-l cunoască pe Dumnezeu, să înțeleagă planul de salvare doar prin Hristos, și să intre într-o relație cu El.