Se poate vorbi despre omologie atunci când aceeași structură de bază apare la mai multe tipuri de organisme și este folosită cu funcții diferite (e. g. oasele membrelor superioare la vertebratele terestre etc.). Analogia este prezentă atunci când diverse organisme îndeplinesc aceleași funcții, dar au la bază structuri diferite. Pentru a susține ideea unui strămoș comun, structurile omoloage ale organismelor adulte ar trebui să fie controlate de gene omoloage. Deseori însă, genele care determină structurile omoloage nu sunt omoloage. Mai mult, unele gene foarte similare pot genera structuri care nu sunt omoloage. Pe de altă parte, nici în cazul obiectelor fizice similaritatea materialelor nu demonstrează existența unui strămoș comun, ci mai degrabă a unui proiectant comun. Lingura și tigaia pot fi alcătuite din materiale asemănătoare, însă aceasta nu implică vreo relație ancestrală între ele. Și mașinile au foarte multe funcții similare, pentru că au fost proiectate urmărind un design comun, stabilit și rafinat de către mai mulți cercetători, în urmă cu câteva decenii. Mai multe detalii în legătură cu subiectul discutat în acest paragraf se pot regăsi în capitolul 6 al cărții „The Greatest Hoax on Earth”[1] și în capitolul 6 al lucrării „Refuting Evolution 2”[2]. Concluzionând, omologia nu reprezintă o dovadă pentru un strămoș comun, ci mai degrabă pentru un proiectant comun.
Generații la rând, o mare parte dintre evoluționiști s-au folosit de schițele lui Ernst Haeckel (apărute în perioada 1866-1870) pentru a-și argumenta teoria. Cele mai celebre imagini ale lui Haeckel ne prezintă, în paralel, trei faze ale dezvoltării embrionilor de pește, salamandră, broască țestoasă, găină, porc, vițel, iepure și om. Aceste schițe ne arată că există asemănări foarte mari între diferite specii de animale, în primele lor stadii de dezvoltare embrionară. Astfel, ilustrațiile lui Haeckel au constituit una dintre cele mai puternice dovezi pentru existența unui strămoș universal pentru toate organismele, pentru mult timp. De fapt, lucrarea lui Haeckel constituie una dintre cele mai mari fraude din istoria științei fiind, așa cum recunoștea și evoluționistul Stephen Jay Gould (profesor la Harvard), echivalentul academic al unei crime. [3] Fraudele lui Haeckel au fost demascate la puțin timp după apariția lor, de către contemporani de-ai acestuia. Haeckel a fost acuzat că a alterat imaginile prezentate și că a inventat caracteristici care nu pot fi observate în natură. [4] În cartea sa, doctorul în biologie, Jonathan Wells, prezintă tertipurile folosite de Haeckel pentru a manipula cititorii. [5] În primul rând, Haeckel a prezentat doar acele categorii de vertebrate care îl ajutau să ajungă la concluziile pe care dorea să le obțină. Exemplele alese de Haeckel sunt mai asemănătoare între ele decât cele omise. Pentru a reprezenta amfibienii, Haeckel a ales salamandra, în loc să recurgă la exemplul broaștei, care arată complet diferit. Pe de altă parte, Haeckel a falsificat asemănările, ca lucrurile să se potrivească cu modelul evoluționist. Așa cum afirmă și Jonathan Wells, acestea sunt chestiuni grave, dar totuși minore, în comparație cu problema următoare. Ceea ce este prezentat în schițele lui Haeckel ca fiind primul stadiu al dezvoltării embrionare nu este nicidecum primul, ci stadiul intermediar. Dacă urmărim etapele anterioare, omise cu bună știință de Haeckel, observăm că embrionii se deosebesc între ei într-o măsură mult mai mare, în primele faze ale dezvoltării lor. Modelul evoluționist susține că asemănările dintre embrioni, în primele stadii de dezvoltare a acestora, demonstrează existența unui strămoș comun. În realitate însă, embrionii vertebratelor diferă mult între ei, în primele etape ale diviziunii celulare. Într-adevăr, diviziunea celulară a mamiferelor este radical diferită decât în cazul altor categorii de viețuitoare. În plus, în cadrul aceleiași clase, forma embrionilor diferă foarte mult, existând un grad înalt de diversitate. Apoi, în stadiul intermediar de dezvoltare (care, în schițele lui Haeckel, este prezentat ca fiind stadiul primar), embrionii ajung să se asemene între ei, însă nici pe departe în măsura pretinsă de Haeckel. Dar în etapele următoare ale dezvoltării, embrionii redevin iarăși foarte diferiți. Tragedia este că multe manuale școlare, apărute inclusiv la finalul secolului trecut (în anul 1999), la peste 130 de ani de la frauda lui Haeckel, prezintă încă schițele acestuia într-o lumină favorabilă, îndoctrinând generații întregi cu minciuni și manipulări care țin de basmul evoluției umane. [6]
Adepții teoriei evoluționiste susțin că similaritatea ADN-ului cimpanzeilor și oamenilor (conform unor păreri, în proporție de peste 95%) reprezintă o dovadă solidă că oamenii și maimuțele au un strămoș comun. În primul rând, chiar dacă există similitudini la nivel de genom, pot exista diferențe în cantitatea de proteine specifice produse. Doar pentru că secvențele ADN sunt similare nu înseamnă că se produc aceleași cantități de proteine. Aproximativ 10% dintre genele examinate prezintă diferențe semnificative între cimpanzei și oameni, în ceea ce privește numărul de proteine produse. [7] În al doilea rând, multe gene ale celor două specii nu sunt nici măcar comparabile. Familiile de gene sunt grupuri de gene care au secvențe similare și, de asemenea, funcții asemănătoare. Există familii întregi de gene care sunt prezente la oameni, dar nu se regăsesc la cimpanzei. [8] Pentru evoluționiști, este un mister modul în care aceste gene noi au apărut și s-au integrat în genomul uman, care este foarte complex. Nu în ultimul rând, cromozomul Y este diferit între masculii umani și cei ai cimpanzeilor. Masculii cimpanzei au doar o jumătate de cromozom Y, care este similar cu cel uman în proporție de 70%. [9] Pentru ca acest cromozom să evolueze de la forma în care se află la cimpanzei la forma în care se regăsește la oameni, sunt necesare o multitudine de mutații, care însă au o probabilitate infimă să se întâmple (așa cum am arătat când am vorbit despre mutații). Masculii umani au însă cromozomi Y foarte similari între ei, poate și din cauză că genomul uman este tânăr, de aproximativ 6000 de ani, având un strămoș relativ recent (Adam).
Două secvențe similare de ADN nu codifică, neapărat, proteine cu funcții similare. De exemplu, în cazul proteinei FOXP2, cu rol în dezvoltarea limbajului, doar 2 din cei aproximativ 700 de aminoacizi sunt diferiți între cimpanzei și oameni. [10] Aceasta înseamnă că, în proporție de 99,7 la sută, respectivele proteine sunt identice. În cazul proteinei FOXP2, aminoacidul asparagină (la oameni) apare în locul treoninei (la cimpanzei), pe poziția 303. Tot astfel, aminoacidul serină (la oameni) apare în locul asparaginei (la cimpanzei), pe poziția 325. Deși, la prima vedere, acestea par să fie modificări minore, pot exista diferențe semnificative în modul în care funcționează proteinele corespunzătoare, după cum se poate vedea și în realitate (există diferențe mari între limbajul oamenilor și cel al cimpanzeilor). Așadar, gradul mare de similitudine între două secvențe de ADN poate fi irelevant dacă aminoacizii care diferă joacă un rol crucial. Într-adevăr, multe defecte genetice sunt rezultatul unei singure modificări (a unui singur aminoacid). De exemplu, anemia falciformă este cauzată de faptul că aminoacidul valină înlocuiește acidul glutamic, în componenta proteică a hemoglobinei. Nu contează că ceilalți aminoacizi sunt identici. În concluzie, nu trebuie ignorate nici cele mai mici diferențe dintre secvențele genetice. Mai mult, unele diferențe minore în regiunile din ADN care nu codifică proteine pot afecta cantitatea de proteine produse și momentele când acestea sunt fabricate. În astfel de cazuri, gradul ridicat de similitudine a secvențelor de ADN nu are mare importanță, din cauza diferențelor funcționale care rezultă din modificarea cantităților de proteine.
Întrucât toate organismele vii au un ADN, ne putem aștepta la un grad de similitudine, din punct de vedere al informației (alfabetul genetic din ADN codifică informația în același fel în care o face alfabetul nostru; singura diferență este că alfabetul genetic al ADN-ului are doar patru litere: A, T, C, G). Analizând informația codificată de alfabetul uman, putem observa că mai multe propoziții aproape identice pot avea sensuri total distincte. Uneori, chiar niște diferențe minore în ordinea literelor pot crea diferențe foarte mari în interpretarea mesajelor. În același mod, mici diferențe în ordinea literelor din mesajul codificat de ADN pot produce creaturi foarte distincte. Pe lângă studiile care arată similaritatea dintre ADN-ul maimuțelor și al oamenilor, există și cercetări care atestă similarități între ADN-ul șoarecilor și cel al oamenilor. [11] Dacă șoarecii sunt atât de apropiați din punct de vedere genetic de oameni și de maimuțe, orice explicație darwinistă legată de un posibil strămoș comun s-ar complica foarte mult. Este posibil să se demonstreze că ADN-ul maimuțelor este cel mai apropiat de ADN-ul uman. Însă nici în acest caz nu putem deduce că oamenii și maimuțele ar avea un strămoș comun. Existența unui Creator comun este o explicație mai plauzibilă. Aceste asemănări există, la nivel de cod genetic, deoarece Creatorul a decis să locuim în aceeași biosferă. Dacă organismele s-ar distinge între ele atât de mult din punct de vedere biochimic, probabil nu ar putea exista un lanț trofic.
Pentru a decide dacă acest cod genetic comun dovedește existența unui Creator sau a unui strămoș comun, trebuie să căutăm o dovadă la nivel molecular. Proteinele sunt elementele de bază ale vieții, care se găsesc în celulele organismelor vii. Acestea sunt alcătuite din șiruri lungi de aminoacizi, care trebuie să fie într-o ordine foarte precisă. Instrucțiunile pentru aranjarea aminoacizilor în proteine sunt conținute de ADN. Ordinea lor este foarte importantă, căci orice neconcordanță poate afecta funcționalitatea proteinei. Dacă toate speciile au un strămoș comun, ar trebui să găsim, în ADN-ul organismelor vii, secvențe de proteine care să facă trecerea de la un tip de organism la altul (e. g. de la reptile la păsări). Dar nu găsim asemenea secvențe, lucru confirmat și de Michael Denton. [12] Observăm astfel că tipurile de bază sunt izolate la nivel molecular.
Bibliografie
[1] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth? , second edition, Creation Book Publishers, Atlanta, Georgia, USA, March 2014, pp. 89-104
[2] Jonathan Sarfati, Refuting Evolution 2, Creation Book Publishers, February 2016, pp. 107-112
[3] Paul Ekman and Wallace Friesen, Facial Action Coding System, Human Interaction Laboratory, Department of Psychiatry, University of California Medical Centre, San Francisco, Psychologist Consulting Press Inc. , 577 College Avenue, Palo Alto, CA 94306,1978
[4] M. Richardson et al. , There is no highly conserved embryonic stage in the vertebrates: implications for current theories of evolution and development, Anatomy and Embryology 196 no. 2 (1997): 91-106; Richardson and Keuck, Biological Reviews of the Cambridge Philosophical Society, pp. 495-528
[5] Jonathan Wells, Icons of Evolution, Washington, D. C. , Regnery, 2000, pp. 81-109
[6] Ibidem, pp. 101-104
[7] Y. Gilad et al. , Expression Profiling in Primates Reveals a Rapid Evolution of Human Transcription Factors, Nature 440 (2006): 242-245
[8] Demuth J. P. et al, The evolution of mammalian gene families, PLoS ONE 1(1): e85,2006; Cohen, J. , Relative differences: the myth of 1%, Science 316:1836,2007
[9] Hughes, J. F. et al. , Chimpanzee and human Y chromosomes are remarkably divergent in structure and gene content, Nature 463:536-539
[10] W. Enard et al. , Molecular Evolution of FOXP2, a Gene Involved in Speech and Language, Nature 418 (2002): 869-872
[11] în proporție de aproximativ 90% - detalii se regăsesc în articolul „Initial Sequencing and Comparative Analysis of the Mouse Genome”, Nature 420, decembrie 2002, pp. 520-562
[12] Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, Chevy Chase, Md. , Adler and Adler, 1986, p. 285