Un alt argument în favoarea creaționismului este reprezentat de studiul fosilelor. Dacă darwinismul ar fi adevărat, ar fi trebuit să găsim, până în prezent, milioane de fosile de tranziție. Însă mulți evoluționiști, începând cu Charles Darwin, au admis că registrul de fosile reprezintă o problemă pentru teoria lor. [1] Darwin a recunoscut că ar trebui să existe urme ale creaturilor intermediare care au facilitat procesul de evoluție. Totuși, în zilele noastre, registrul de fosile este aproape complet. Cercetătorul Michael Denton afirmă că 97.7% din ordinele de vertebrate care trăiesc în zilele noastre pe uscat sunt reprezentate în registrul de fosile. [2] Există speranțe mici că se vor găsi fosile intermediare care să explice teoria evoluționistă, dacă până acum acestea lipsesc.
Fosilele datate în perioada cambriană apar spontan, fără să respecte modelul care ar valida teoria evoluționistă (acest model presupune că resturile diferitelor organisme se regăsesc în ordine, în registrul de fosile, de la simplu la complex). Acest lucru este recunoscut de Stephen Jay Gould, paleontologul de la Harvard. [3] Toate grupele majore de animale apar abrupt, separat și în același timp, în straturile fosiliere din perioada cambriană. Acest eveniment este denumit, pe drept, „explozia cambriană”[4] și reprezintă un mister pentru evoluționiști. Termenul de „explozie” se referă la faptul că fosilele tuturor grupelor majore de animale (incluzând vertebratele) apar în așa-numita perioadă Cambriană. Așa cum confirmă și Jonathan Sarfati, în capitolul 7 al lucrării „The Greatest Hoax on Earth”, nu s-au mai găsit noi grupe de animale după această perioadă. Mai mult, registrul de fosile nu oferă dovezile de care Richard Dawkins și alți evoluționiști au nevoie pentru a-și susține teoria. Astfel, nu s-au găsit urmele unor organisme care să fi evoluat, cu timpul, în noi organisme. Chiar și Stephen Jay Gould, care nu este creaționist, recunoaște că registrul de fosile i-a cauzat lui Darwin mai multă supărare decât bucurie și că nimic nu l-a pus mai mult în dificultate decât explozia cambriană. [5] Acesta mai spune că raritatea extremă a fosilelor de tranziție este unul dintre secretele nedescoperite ale paleontologiei. [6] Nu în ultimul rând, Gould și Eldrige recunosc că majoritatea speciilor reprezentate în registrul de fosile fie nu se schimbă într-un mod apreciabil, fie fluctuează ușor în morfologia lor, fără o direcție aparentă. [7] Lipsa fosilelor de tranziție l-a determinat pe Gould să creadă că tranziția de la un soi de animale la altul s-a realizat foarte rapid, fără să lase evidențe în registrul de fosile. [8]
Evoluționiștii cred că straturile de fosile s-au format foarte lent, în urma unui proces care a durat milioane de ani. Pe lângă structura fosilelor din perioada Cambriană (care invalidează această idee), Jonathan Sarfati prezintă, în capitolul 7 al cărții „The Greatest Hoax on Earth”, alte câteva argumente care invalidează presupunerile evoluționiștilor. În primul rând, procesul de fosilizare se poate efectua doar în anumite condiții speciale, posibil de îndeplinit în modelul creaționist, dar incompatibile cu evoluționismul. De exemplu, nu se pot observa pești aflați în proces de fosilizare, pe fundul oceanelor sau al râurilor. Același lucru este valabil și pentru animalele terestre. Marea majoritate a animalelor moarte sunt mâncate de alte animale și se dezintegrează rapid. Mai mult, unele animale, precum un exemplar de ihtiozaur, au fost fosilizate chiar atunci când dădeau naștere unui urmaș, deci este puțin probabil că acest proces s-a desfășurat lent, de-a lungul unei perioade mari de timp. Darwin a afirmat că nu ar trebui să existe fosile ale unor organisme în întregime moi. Cu toate acestea, s-au găsit, în Wisconsin, sute de fosile ale unor meduze uriașe (măsurând peste 50 cm lățime). Cu siguranță că acestea nu s-ar fi putut constitui treptat, deoarece s-ar fi dezintegrat rapid. Într-adevăr, pentru ca o fosilă să se formeze, animalul mort trebuie să fie îngropat rapid, acoperit cu sedimente și protejat de prădători. Chiar dacă țesuturile moi se descompun mai ușor, dacă mineralizarea rămășițelor are loc înainte ca acestea să se dezintegreze, procesul de fosilizare poate să se desfășoare. Însă un potop global (precum cel descris de Biblie) poate pune la dispoziție o cantitate foarte mare de sedimente care să îngroape animalele rapid, să le protejeze de prădători, pentru ca fosilizarea să se realizeze. În al doilea rând, experimentele sedimentologului francez Guy Berthault au demonstrat că nu este necesar ca straturile subțiri de sedimente să fie formate pe rând, pe parcursul unei perioade mai lungi de timp. În unul dintre testele efectuate, cercetătorul a spart mai multe roci diatomite în particule mai mici. Apoi a supus particulele respective unor fluxuri de apă care curgea, la fiecare flux nou, cu viteză diferită. Omul de știință a constatat că s-au format straturi de sedimente de aceleași grosimi, indiferent de debitul apei. În final, catastrofele recente arată că evenimente precum potopul biblic ar fi putut forma straturi de roci sedimentare foarte rapid. Erupția vulcanului St Helens, din statul Washington, a produs 7.6 metri de sediment în strat fin într-o singură zi.
„Fosilele vii” sunt organisme care trăiesc pe pământ în zilele noastre, dar care sunt reprezentate și în registrul de fosile. Aceste creaturi diferă foarte puțin sau chiar deloc de omoloagele lor care au trăit în alte perioade. Dr. John Whitmore ne oferă câteva detalii interesante despre acest subiect. [9] Conform evoluționiștilor, există trei mari ere geologice de timp: Paleozoic, Mezozoic și Neozoic. Din acest punct de vedere, există fosile vii care sunt datate în urmă cu milioane de ani: arborele pagodelor (ginco), arborele sequoia, viermele anelid marin, gândacul de bucătărie etc. O bază de date (Paleobiology Database), pusă la dispoziție de paleobiologi și updatată foarte des, ține evidența fosilelor. În Neozoic sunt datate de câteva ori mai multe tipuri de fosile vii decât în celelalte două perioade la un loc. Mai mult, numărul categoriilor de fosile vii este destul de constant, în Paleozoic și în Mezozoic. Însă cândva între Mezozoic și Neozoic, numărul categoriilor de fosile vii crește foarte mult. Pe de altă parte, mai mulți paleontologi recunosc că, în registrul de fosile, organismele rămân deseori neschimbate, de-a lungul unor perioade mari de timp. [10] Pentru a explica acest fenomen, din punct de vedere al evoluționiștilor, Gould argumentează că fosilele vii sunt organisme care nu au o mare diversitate de specii în cadrul categoriilor taxonomice superioare, precum genul sau familia. Gould susține că, din moment ce diversitatea de specii este mică, aceste organisme nu au avut cum să evolueze. De aceea, ele au rămas aproape neschimbate, pe durate mari de timp. [11] Teoria lui Gould ar putea explica existența grupurilor mici de fosile vii (care nu s-au schimbat de-a lungul timpului). Însă argumentele lui nu sunt foarte convingătoare. În primul rând, grupurile mici de organisme, unde nu există diversitate genetică, sunt predispuse să dispară după un timp. Apoi, teoria lui Gould nu explică de ce unele grupuri de fosile vii, care sunt datate cu sute de milioane de ani în urmă și care au un grad foarte ridicat de diversitate genetică, au rămas neschimbate în registrul de fosile (e. g. gândacii de bucătărie, care au peste 3700 de specii). [12] Teoriile geologilor creaționiști (e. g. profesorul de geologie Dr. John Withmore, de la Cerdaville University, Ohio, SUA) explică existența fosilelor vii într-o manieră mult mai convingătoare decât Gould. În general, creaționiștii asociază Paleoliticul și Mezoliticul cu perioada de timp de la crearea universului până la potopul biblic (care este datat cu aproximativ 4380 de ani în urmă). Aceștia mai afirmă că Neoliticul corespunde perioadei de timp de după potop. Așadar, fosilele depozitate în perioada potopului provin de la organisme care erau vii atunci când potopul a început. Astfel se explică lipsa fosilelor de tranziție din această perioadă. Mai mult, unele grupuri de organisme (în special o parte dintre cele care trăiau în mediile marine) au fost distruse la potop, deoarece nu au avut reprezentanți în corabie. Alte organisme au dispărut după potop în timp, deoarece catastrofa a distrus ecosistemele în care trăiau acestea înainte. Fosilele vii (datate dinainte de potop) au avut câțiva reprezentanți pe corabie care au supraviețuit și au găsit ecosisteme comparabile cu cele de dinainte de catastrofă. Aparent, nu multe grupuri de organisme au supraviețuit după potop fără să se modifice deloc (sunt raportate doar câteva sute de tipuri de asemenea fosile vii). Totuși, în perioada de după potop (conform evoluționiștilor, Neoliticul), sunt raportate mult mai multe fosile vii. Creșterea bruscă a numărului de fosile vii, după potop, se poate datora faptului că organismele s-au diversificat foarte rapid, în perioada imediat următoare catastrofei[13] și apoi, după ce s-au adaptat în mediile în care trăiau, schimbările au fost mai mici. Acest fenomen se numește speciație și poate să aibă loc doar în cadrul soiurilor originale de vietăți create de Dumnezeu – nu apar alte soiuri noi (mai multe detalii despre acest proces sunt prezentate în articolul „Modelul biblic creaționist”).
Ignorând aceste dovezi, unii darwiniști s-au folosit de tot felul de așa-zise fosile, despre care au susținut că reprezintă verigi lipsă în arborele genealogic al viețuitoarelor. În unele cazuri, presiunile acestor oameni au dat naștere la tot felul de legende și, contra unor sume considerabile de bani, s-au găsit și negustori care să livreze fosilele necesare pentru a mai umple din golurile care există în arborele genealogic al lui Darwin. Jonathan Sarfati[14] și Jonathan Wells[15] au analizat câteva dintre aceste situații. De asemenea, aceste fraude au fost demascate și de către biologul evoluționist de la Universitatea din Carolina de Nord, Alan Feduccia. [16]Câteva dintre cele mai răsunătoare eșecuri ale evoluționiștilor sunt reprezentate de următoarele fosile: Archaeopteryx (presupusa verigă lipsă dintre dinozaurii tereștri și păsările zburătoare, căci se spune că are schelet de dinozaur și membre anterioare de pasăre; de fapt, fosila provine de la o pasăre), [17] omul de Java (așa-zisa creatură intermediară între maimuțe și oameni; ulterior s-a dovedit că este alcătuit din partea superioară a unui craniu, un femur, trei dinți și extrem de multă imaginație), [18] Pakicetus (ipotetica verigă lipsă dintre mamiferele terestre și balene; când i s-a descoperit tot scheletul, s-a constatat că reprezintă o creatură terestră cu abilități de alergare). [19] Dincolo de aceste situații jenante, este demn de menționat că pentru unele dintre cele mai bine reprezentate animale din registrul de fosile (dinozaurii și broaștele țestoase) nu s-a găsit vreo fosilă care să indice posibili strămoși ai acestora.
Registrul fosilelor nu poate fi folosit pentru a susține evoluționismul (deși am văzut că îl poate invalida). Este foarte dificil să reconstituim constituția biologică a unei creaturi, privind doar la resturile ei fosile. După unele cercetări, aproximativ 99% din biologia unui organism este formată din organele lui moi, care nu mai sunt prezente când se studiază fosilele. Aceste afirmații sunt confirmate de Michael Denton, [20] de Jonathan Wells[21] și de Michael Behe. [22] Concluzionând, există motive serioase să respingem teoria evoluționistă, pe baza fosilelor descoperite în prezent. Într-adevăr, registrul de fosile depune o mărturie puternică în favoarea existenței lui Dumnezeu.
Bibliografie
[1] C. R. Darwin, Originea speciilor, ediția a 6-a, 1872 (Londra: John Murray, 1902), p. 413.
[2] Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, Chevy Chase, Md. , Adler and Adler, 1986
[3] Stephen Jay Gould, Evolution’s Erratic Pace, Natural History 86,1977, pp. 13-14
[4] aspect confirmat și de Jonathan Wells, în lucrarea Icons of Evolution, p. 37, dar și de Jonathan Sarfati, în capitolul 3 al cărții Refuting Evolution
[5] Stephen Jay Gould, The Panda’s Thumb, 1980, pp. 238-239
[6] Stephen J. Gould, Evolution’s Erratic Pace, Natural History 86, no. 5 (1977): pp. 12-16
[7] N. Eldredge and Stephen J. Gould, Punctuated Equilibria: The Tempo and Mode of Evolution Reconsidered, Paleobiology 3, no. 2 (1977): pp. 145-146
[8] Stephen J. Gould, The Return of the Hopeful Monsters, Natural History 86 (1977): pp. 22-30
[9] în articolul „What about Living Fossils? ”, care face parte din cartea „The New Answers Book 4”, editată de Ken Ham
[10] Stephen Jay Gould, The Structure of Evolutionary Theory, Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 2002, p. 756
[11] Steven Jay Gould, The Structure of Evolutionary Theory, pp. 816-817
[12] Richard C. Brusca and Gary J. Brusca, Invertebrates, Sunderland, MA: Sinauer Associates, 1990
[13] J. H. , Whitmore and K. P. Wise, Rapid and Early Post-Flood Mammalian Diversification Evidenced in the Green River Formation, in A. A. Snelling, Proceedings of the Sixth International Conference on Creationism, Pittsburgh, PA: Creation Science Fellowship and Dallas, TX: Institute for Creation Research, 2008, pp. 449-457
[14] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth? , second edition, Creation Book Publishers, Atlanta, Georgia, USA, 2014, pp. 123-144
[15] Jonathan Wells, Icons of Evolution, Washington, D. C. , Regnery, 2000, pp. 209-228
[16] Alan Feduccia, Plucking Apart the Dino-Birds, interviu acordat revistei Discover, 2003
[17] Jonathan Sarfati, Refuting evolution, 5th edition, Creation Book Publishers, Atlanta, Georgia, USA, January 2012, pp. 57-59
[18] Hank Hanegraaff, The Face That Demonstrates the Farce of Evolution, pp. 50-52,
[19] Jonathan Sarfati, The Greatest Hoax on Earth? , second edition, Creation Book Publishers, Atlanta, Georgia, USA, 2014, p. 138
[20] Michael Denton, Evolution: A Theory in Crisis, Chevy Chase, Md. , Adler and Adler, 1986, p. 286
[21] Jonathan Wells, Icons of Evolution, Washington, D. C. , Regnery, 2000, p. 219
[22] Michael Behe, Darwin’s Black Box, Free Press, New York, p. 22