Mulți cercetători de calibru (Sarfati, Spetner, Carl Wieland) consideră că nici selecția naturală, nici mutațiile și nici procedeele de inginerie genetică nu adaugă informație genetică nouă, ci o prelucrează pe cea deja existentă. Prin aceste mecanisme nu se pot produce organisme noi, cu informații genetice noi și cu funcții noi. Și profesorul de drept de la Berkeley, Philipp Johnson[1], împărtășește această opinie, pe care o prezintă în lucrarea „Darwin on Trial”. La fel crede și Jonathan Wells[2], care își argumentează poziția, în cartea „Icons of Evolution”. În continuare, voi prezenta alte câteva argumente în acest sens.
Există bariere genetice între tipurile de bază de organisme. De exemplu, crescătorii de câini se lovesc de aceste bariere genetice, atunci când încearcă să creeze noi rase de câini. Prin selecție artificială, câinii pot varia ca mărime sau culoare, dar câinii rămân întotdeauna câini. Chiar și atunci când s-a încercat manipularea drosofilelor, experimentele nu au produs altceva decât tot drosofile, de cele mai multe ori unele infirme. [3] Așadar, nici măcar prin intervenția unui agent inteligent nu se pot crea alte tipuri de organisme, din tipurile existente.
Schimbările din interiorul unui tip de organism sunt ciclice și variază în cadrul unor limite clare, nefiind orientate pentru a dezvolta noi forme de viață. De exemplu, cintezele lui Darwin variau în ce privește mărimea ciocului, în funcție de condițiile climatice. Ciocurile mai mici erau potrivite atunci când climatul mai umed producea semințe de dimensiuni mai mici și mai moi. Ciocurile mai lungi le erau utile în timpul secetelor, când climatul uscat genera semințe mai mari și mai dure. De remarcat este că nu au apărut noi forme de viață în timpul experimentului cintezelor. Deci, indiferent de condițiile climatice, cintezele au rămas tot cinteze. [4]
Noile organisme nu pot apărea prin metoda modificărilor succesive, pe parcursul unei lungi perioade de timp. Prin analogie, darwiniștii susțin că natura, fără vreun ajutor inteligent din exterior, ar putea produce un motor de mașină de curse (similar, din punct de vedere al complexității, cu un organism unicelular) pe care l-ar modifica în motoare intermediare succesive, până când ar produce, în final, o rachetă (similară, ca și complexitate, cu ființa umană). Dar nu există nicio dovadă despre cum au apărut așa-zisele sisteme intermediare complet funcționale, printr-un proces orb de selecție naturală. Iar formele de tranziție nu ar putea supraviețui și nici nu ar fi funcționale. De exemplu, darwiniștii susțin că păsările au evoluat treptat din reptile, de-a lungul unor perioade mari de timp. Dar acest proces ar necesita o tranziție de la solzi la pene. Însă organismele intermediare nu ar avea nici solzi și nici pene. În aceste condiții, ele nu ar putea supraviețui. O creatură acoperită doar pe jumătate cu pene nu ar putea să zboare, fiind o pradă ușoară atât pe uscat, cât și în apă. Fiind și într-o fază intermediară între reptile și păsări, un astfel de organism ar avea dificultăți în a-și găsi hrană. Alți darwiniști susțin că păsările au evoluat din dinozauri și că mamiferele marine (e. g. delfini, balene) au evoluat din mamiferele terestre. Toate aceste presupoziții nu au fundamente științifice. Păsările au trăsături radical diferite de reptile, după cum și mamiferele marine au caracteristici unice care le permit să supraviețuiască în apă. Însă așa cum am văzut în alte articole, selecția naturală nu poate explica apariția formelor intermediare (care ar fi necesitat existența dinainte a informației genetice corespunzătoare – prin selecție naturală, se pierd informații genetice, nu se adaugă). Mai multe detalii și exemple se pot regăsi în capitolele 4 și 5 ale cărții Refuting Evolution. [5]
Organismele vii (inclusiv celula), ca și motoarele, sunt sisteme de o complexitate ireductibilă. Un sistem cu o complexitate ireductibilă este alcătuit din mai multe părți care interacționează între ele, contribuind împreună la funcția de bază a sistemului. Îndepărtarea uneia dintre părți poate face ca sistemul să nu mai fie funcțional. Principiul complexității ireductibile este argumentat de profesorul de biochimie Michael Behe. [6] Așadar, ființele vii nu se pot dezvolta în maniera darwinistă naturală, deoarece stările intermediare ar fi nefuncționale. Acest lucru este adevărat și în cazul motoarelor (e. g. dacă se modifică mărimea pistoanelor, sunt necesare și alte modificări compatibile în alte zone ale motorului, altfel acesta nu ar funcționa). Concluzionând, darwiniștii întâmpină multe alte probleme în a-și explica teoria: nu s-a găsit un mecanism viabil prin care un tip de organism (e. g. reptilă) poate evolua într-un alt tip de organism (e. g. pasăre); chiar dacă s-ar găsi un mecanism viabil, organismele intermediare nu ar supraviețui. Există multe exemple, în natură, care ilustrează principiul complexității ireductibile: coagularea sângelui[7], ochiul[8], articulația genunchiului[9], statura verticală a oamenilor[10] etc. Așa cum voi arăta în articolul „Mărturia registrului de fosile”, registrul de fosile confirmă faptul că organismele nu au evoluat progresiv. Nu s-au găsit picioare de organisme care să reprezinte forme de tranziție de la piciorul plat al maimuței la piciorul arcuit al oamenilor (care îi ajută pe aceștia să-și mențină poziția verticală la mers). Toate fosilele hominizilor (așa-zise creaturi intermediare între om și maimuță) conțin fie picioare plate, precum maimuțele, fie picioare arcuite, similar cu oamenii. Aceasta este o altă dovadă că oamenii și maimuțele nu au un strămoș comun.
Bibliografie
[1] Philipp E. Johnson, Darwin on Trial
[2] Jonathan Wells, Icons of Evolution: Science or Myth? Why Much of What We Teach About Evolution Is Wrong, Washington, D. C. , Regnery, 2000, p. 178
[3] Ibidem, p. 211
[4] Ibidem, pp. 159-175
[5] Jonathan Sarfati, Refuting evolution, 5th edition, Creation Book Publishers, Atlanta, Georgia, USA, January 2012
[6] Michael Behe, Darwin’s Black Box: The Biochemical Challenge to Evolution, New York, NY: The Free Press, 1996, p. 39
[7] Ibidem, p. 46
[8] J. Safarti, Stumbling Over the Impossible: Refutation of Climbing Mt. Improbable, Journal of Creation 12(1) (1998): pp. 29-34
[9] S. C. Burgess, Critical Characteristics and the Irreducible Knee Joint, vol. 13, no. 2 of the Creation Ex Nihilo Technical Journal, 1999
[10] S. C. Burgess, Irreducible Design and Overdesign: Man’s Upright Stature and Mobility, Origins, Journal of the Biblical Creation Society, vol. 57 (2013): pp. 10-13