Însă un alt lucru s-a ivit, care i-a atras lucrul și timpul în mahala. Într-o după amiază târzie, spre seară, pe o vreme ploioasă, la ușa lui a ajuns un om. Era dintre stundiști. Omul i s-a adresat vorbind cu barba tremurând, a plâns:

— Părinte... frate... vino până la mine acasă. La mine îi necaz mare. Și nevasta și un băiețel de 6 ani sunt bolnavi de aceeași boală: nu mai pot mânca nimic, pentru că fac dizenterie cu sânge... Sunt de o săptămână așa. Ne gândim că-i de la apa dintr-o baltă din câmp, unde am mers cu toții la tăiat mac. Acum, de dimineață, nevasta suflă foarte rar, e albă la față, e pe moarte... Nici copilul nu-i departe!

     Adam se uita la el, rezemat de stâlpul de răchită de la gardul din fața casei. Întotdeauna în asemenea cazuri aștepta un cuvânt sau un semn de la Dumnezeu. Acum bărbatul din fața lui spunea că nevasta lui e pe moarte. În sinea lui striga la Dumnezeu pentru o călăuzire. Și... călăuzirea a venit! Acel simțământ cald al prezenței lui Dumnezeu...

— Du-te la prezbiterul vostru și du-l acasă la tine. Asta ar însemna cam trei sferturi de ceas. Voi vă veți ruga acolo, iar eu mă voi ruga aici.

     Omul se uita oarecum dezamăgit, de aceea Adam a continuat:

— Dacă faci așa cum ți-am spus, Dumnezeu îți va vindeca și nevasta, și copilul.

     Cu vorbele acestea bărbatul acela a plecat, deși cam neîncrezător. Prezbiterul lor a mers, dar odată ajuns îi spune gazdei că el știe că în asemenea cazuri la apostolici se face ungerea cu untdelemn în numele Domnului Isus, dar că el n-a făcut niciodată așa ceva. Cumva părea că găsește o portiță de a se reține.

— Morun mi-a zis să ne rugăm doar... Și a mai zis că dacă facem așa, Dumnezeu va vindeca...

     În seara aceea, omul cu pricina a venit iar acasă la Adam pentru a-i mulțumi. Din pricina emoției vorbea când rusește, când nemțește. În seara aceea, femeia aceea dintre stundiști deretica prin casă, iar copilul nu se mai da întors în casă din curte. A doua seară, omul a venit iar. Acum nu mai era așa panicat, dar se vedea că este destul de frământat. A început prin a spune că el se simte dator față de Adam și mai cu seamă față de Dumnezeu cu privire la minunea pe care a făcut-o El în familia lui și s-a gândit și noaptea, și ziua, și s-a sfătuit și cu prezbiterul lor stundist, și a venit să spună că el și familia lui ar părăsi credința stundistă și ar trece la apostolici. Adam se uita la el și a observat că, deși părea foarte sincer, nu era prea hotărât în ceea ce spunea. Au mai vorbit amândoi, așezați pe o băncuță cu picioare de lemn. În timp ce vorbeau despre ale credinței, Adam se gândea și la răspunsul de la urmă care trebuia dat acestui om.

— Rămâi acolo unde ești, adică în credința stundistă – a fost răspunsul dat. Adaugă la învățătura voastră și credința în lucrarea Duhului Sfânt, care este și astăzi.