Credința este ancora, în marea de durere,
E stânca de neclătinat, și singura putere.

Când valul urlă furios, și barca se izbește,
Un ochi de sus, neadormit, din ceruri ne privește.

​Degeaba vântul suflă greu, și noaptea se prăvale,
Căci noi avem un far aprins, pe-a vieții lungă cale.

E brațul Celui Preaînalt, ce apele desparte,
E Cel ce-a biruit pe veci, blestemul cel de moarte.

​Nu ne lăsăm învinși de val, de teamă sau suspine,
Căci Cel ce ne-a promis belșug, cu slava Sa ne ține.

Lăsăm în urmă tot ce-i rău, tot ce-i deșertăciune,
Și ne hrănim sufletul slab, cu sfânta rugăciune.

​Iar când furtuna va tăcea, și cerul se deschide,
Vedea-vom Țărmul cel Slăvit, ce-n brațe ne cuprinde.

Credința-i drumul către Rai, e marea mângâiere,
E ancora ce ne-a salvat, în marea de durere.

​Nu tremurăm când norii gri, se-adună peste lume,
Căci știm că Domnul ne-a chemat, pe fiecare-n nume.

Chiar dacă drumul e spinos, și trupul obosește,
E o putere-n duhul nostr', ce tainic ne sfințește.

​Vom merge tot mai sus mereu, spre zările senine,
Lăsând suspinul de demult, prin văile străine.

Nu mai privim spre ce-a trecut, spre ura pământească,
Ci spre cetatea de cristal, lumina părintească.

​Acolo unde nu-i apus, nici boală, nici oftare,
Vom înțelege-al vieții sens, și marea Sa răbdare.

Vom pune ancora în prag, la malul veșniciei,
Și vom cânta un imn slăvit, în Raiul bucuriei.

​Deci ține ancora mai strâns, când marea se frământă,
Căci dincolo de orice nor, oastea cerească cântă.

Credința nu e doar un vis, e singura putere,
Ce ne ridică mai presus, de marea de durere.
Amin