​Am întins o mână caldă, spre un suflet înghețat,
Am dat pâine din puținul, ce prin trud-am adunat.

N-am cerut nimic la schimb, nici mărire, nici onor,
Voiam doar să sting o sete, în pustiu să fiu izvor.

​Dar am învățat pe mine, cum e mușcătura grea,
Când acel care primește, uită cine-i oferea.

Mâna care-a dat lumină, astăzi sângeră-n tăcere,
De acea care în umbră, îmi cerea o mângâiere.

​E ciudat... recunoștința, piere iute ca un fum,
Iar cel ajutat se întoarce și te scuipă de pe drum.

El lovește tocmai mâna, ce cândva l-a ajutat,
Transformând un gest de milă, în motiv de răzbunat.

​Dar chiar dacă doare palma, și am sufletul amar,
Nu voi regreta nici clipa, nici al bunătății dar.

Căci a lor e lovitura, e semnul lor de neputință,
Însă eu rămân cu pacea... și curat în conștiință.

​Voi pansa tăcut eu rana, fără teamă, fără ură,
Căci Acel ce vede toate, e balsamul pe arsură.

N-am dat omului din milă, nici ca el să-mi mulțumească,
Ci-am dat Domnului ca-n toate, slava Lui să se mărească.

Dacă omul uită iute, și lovește-n cel ce-ajută,
Cerul scrie fapta-n carte, nicio jertfă nu e mută.

​N-am privit spre fața celui, ce-mi cerea un pic de pâine,
Am privit spre Cel ce ține, și ziua de azi, și mâine.

Pentru El mi-am întins mâna, pentru El am dat tot harul,
Deci la El e și răsplata, chiar de mi s-a-ntors amarul.

Când ajuți pentru Stăpânul, rănile nu contează,
Căci El șterge orce rană, chiar și cea ce sângerează.

Las în urmă lovitura, și nu cer vre-o socoteală,
Căci iubirea pentru Domnul, nu e faptă de momeală.

Mâna Lui îmi va fi sprijin, El îmi este martor drept,
Liniștea îi aparține... o păstrez adânc în piept.

Voi continua cu fapta, chiar de lumea e amară,
Căci nu omul îmi e ținta, ci cereasca mea comoară.

Am dat totul pentru Domnul, nu pentru un gând mărunt,
Iar în El am biruința... cât voi fi pe acest pământ.
Amin