Doamne,
La început
Când hotărâm desprinderea de lut,
Nu cunoşteam drumul abrupt al credinţei
Pe care eram chemaţi să urcăm
Spre culmile biruinţei...
Căram după noi
Bagaj de noroi
Din valea lumii părăsită greu
Şi tot la fel de greu
Pe drumul din ce în ce mai îngust,
Din lucrurile vechi
Aruncarăm unul câte unul
Până ce n-a mai rămas niciunul.
Şi când se înteţiră încercările
Iar tălpile nu le mai simţeam de grele,
Aruncarăm şi încălţările
Şi învăţarăm
Că desculți se urcă spre stele.

Şi, Doamne,
Prin puterea Ta trecurăm toate:
Şi foc de prigonire
Şi vânt de nedreptate;
Acolo unde altfel nu mai putem sui,
Învăţarăm
Pe genunchii rugii a ne sprijini;
Acolo pe unde simţeam că nu putem trece,
Învăţarăm
În umilinţă şi încredere
Fruntea să ni se plece;
Acolo unde ni se părea că nu putem ajunge,
Cuvântul ne tăcea
Şi izbuteam privind palmele Tale de sânge.

Şi acum, Doamne,
Deşi pe munte sus de tot suntem suiţi,
Ne-am oprit acolo îngroziţi.
Zărim dincolo
Pajiştea de lumină promisă,
Dar în faţa noastră
Prăpastie de moarte e deschisă.
În această ultimă oră de luptă
Dintre bine şi rău,
Tot întunericul s-a strâns
Să ne-arunce-ntr-o noapte de plâns;
Ne asurzeşte strigătul de moarte
Pe care păcatul o cere
Amintindu-ne de-a crucii durere.

Doamne,
Nu mai e nimeni între noi şi dreptatea Ta...
Din umblarea prin noaptea lui Iacob
Cum vom scăpa?
Capătul unei frânghii
Coboară spre noi din înalt,
Singura cale de-a trece peste prăpastie
Pe muntele celălalt.
Se-aude un glas: “Prindeţi-vă bine!”

Doamne,
Nu mai eşti Mijlocitor în sanctuar,
Salvarea însă
Ne este pregătită de Tine;
Pentru atâta har cât viaţă ne-ai dat Tu,
Pentru atâta jertfă cât cruce se făcu,
Pentru ştergerea din Univers
A oricărei urme de rău,
Pentru gloria Numelui Tău,
Pentru înnoirea chipului ceresc
Sfâşiat de-atâta jale,
Ne prindem de funia dragostei Tale
Cu braţele credinţei
Zvâcnind de-o milenară trudă dreaptă
Cu inimile noastre cât Golgota jertfire
Spre bucuriile de Tine pregătite.

Nu ne-a mai rămas nimic altceva
Decât acea măreaţă zi
În care Tu, Isuse, vei veni.