În trupul obosit de trudă,
Purtând un semn de rană grea,
Când lumea pare rece, crudă,
Se zbate încă dor de stea.

​Cu aripa lovită-n față,
Și pieptul sângerând tăcut,
Speranța nu vrea să se-aștearnă,
Ci caută un nou început.

​Nu-i zbor de vultur, ce-i mai iute,
E doar un fâlfâit smerit,
Ce se ridică rând pe rândul,
Spre Cel ce rănile-a primit.

​Căci mână Blândă nu-i străină,
Se-apleacă-n praf, spre cel zdrobit,
Să toarne stropi de har, lumină,
Pe rana care-a suferit.

​Iar pasărea, de-acum iertată,
Nu zboară singură sub nor,
Ci-n palma Celui fără pată,
Găsește drumul mai ușor.

​De-i aripa de doruri frântă,
Se-avântă-n drumul spre Isus,
Căci prin durere Duhul cântă
Și te ridică tot mai sus.

Nu-i cerul prea înalt sub soare,
Pentru cel slab și ostenit,
Când zbori pe aripi de iertare,
Spre Țărmul cel Nemărginit.

​Și chiar de vântul mai dă-nghețul,
Să te doboare la pământ,
Tu-nvață-ți inima și mersul,
Să stea pe Stâncă și-n Cuvânt.

​Căci nu prin forță, nici prin sine,
Se-nalță dorul cel curat,
Ci prin Acel ce-n braț te ține,
Și din pământ te-a ridicat.

​Iar la sfârșit de drum și cale,
Când rana nu va mai durea,
Vei lăsa urmele de jale,
Schimbându-le cu haina Sa.

​Atunci, în slava nesfârșită,
Vei înțelege pe deplin,
Că pasărea, de-a fost rănită,
A zburat liberă, amin!
Amin