Altaru-ascuns din odăiță,
E lupta grea din închinare,
E inima care se zbate,
Să capete a Sa-ndurare.

Se luptă duhul cu țărâna,
În ceas de noapte, în tăcere,
Când firea strigă după lume,
Iar sufletul după putere.

Căci nu-i ușor să frângi mândria,
Și să cobori în umilință,
Să schimbi al buzelor răsunet,
Pe focul pur din pocăință.

Vin mii de șoapte-n tulburare,
Să-ți tulbure din piept cuvântul,
Să te convingă că ești singur,
Că nu-ți aude ruga, Sfântul.

Dar tu rămâi acolo-n taină,
Chiar dacă ceru-i de aramă,
Căci Cel ce te-a chemat pe nume,
Te știe El, și te mai cheamă.

​Nu-s vorbe mari, meșteșugite,
Ce mișcă brațul Celui Veșnic,
Ci lacrima ce curge lină,
Și arde-n suflet ca un sfeșnic.

E lupta de-a rămâne-n veghe,
Când lumea-n jur e-n adormire,
Și să jertfești eul pe rugul,
Ce duce înspre mântuire.

​Și după ce furtuna trece,
Și carnea tace în sfârșit,
Simți pacea care te cuprinde,
Căci Tatăl tău te-a auzit.

Atunci altarul din odaie,
Devine poarta către cer,
Unde primești puteri din slavă,
Ce-n încercări nicicând nu pier.

Rămâneți dar pe baricade,
În ceasul luptei cel mai greu,
Căci cine-nvinge-n odăiță,
Va sta în veci cu Dumnezeu.
Amin