Lăsăm deoparte vorbe voit civilizate,
Intrăm în rostul vieţii, adânc realitate.

Nu strălucirea, ci lumina calmă
Răsfrântă din ochi în trudită palmă,
Nu zborul, nu plutirea, nici altceva visare,
Ci mersul drept e-al nostru şi drumul care doare.
Nu clipa marginală de falsă liniştire,
Ci lacrima curată ce poartă-n ea iubirea,
Nu fericit trăitul moment al vanităţii,
Ci prealovitul nume din pricina dreptăţii.

Va fi izbânda noastră cât lucrul ce-l vom face;
Cât bine pentru alţii, atât avea-vom parte.
Va fi al nostru nume atâta de 'nălţat
Cât gândul între tâmple ne freamătă curat.
Va fi al nostru nume atâta răsplătire
Cât inimile tainic ne izvoresc iubire.
Va fi al nostru nume săpat în cer şi stele
Cât biruinţa toată asupra celor rele.

Nu ne aşteaptă nimeni cu daruri la răscruce,
A noastră fericire e-n jertfă şi în cruce.
Şi nimeni nu ne iese-n cale cu minuni,
Minunea este cerul ce-n suflet ţi-l aduni.
Din rătăciri de planuri, Isus să ne adune
Spre rostul viguros cerut de-nţelepciune.

Lăsăm în urmă vorbe voit civilizate,
Ni-e sete de iubire, ni-e foame de dreptate.
La masa conştiinţei deplin prezenţi a fi
Ca stâlpi ai demnităţii ce sprijină vecii.