Vestea-n lume azi răsună, dar oare câți luăm aminte?
Este ea o veste bună, sau rostim goale cuvinte.
, , A-nviat Hristos din morți", spunem toții la sărbătoare,
Dar în noi stăm în ascuns, îmbrăcați în vechea stare.

Spunem fraze învățate, un salut deprins din veac,
Dar purtăm în piept păcate, cărora nu le dăm leac.

Masa pe deplin e pusă, iar lumina e în prag,
Dar credința e exclusă, n-are chip și n-are steag.

Dacă viața nu se schimbă, și rămânem tot acei,
E un exercițiu-n viață, fără foc, fără temei.

Nu-i destul să strigi în noapte, că mormântul e golit,
Dacă-n fapte și în viață, tu ești tot cel adormit.

Învierea cere moartea, omului celui păgân,
Nu o crucea pe perete, sau un semn făcut la sân.

Ce folos că piatra-i dusă, de pe groapa Lui de stâncă,
Dacă inima ne-e mută, și în patima ei cântă?

​Lăudăm marea minune, cu un glas mai mult tăcut,
Dar rămânem în robie, sclavi ai omului de lut.

Vrem lumină doar în mână, o sclipire de un ceas,
Însă ura ne stăpână, în tot ce ne-a mai rămas.

​A-nviat, dar nu în tine, dacă ești tot cel de ieri,
Dacă nu alergi spre bine, drum prin propriile dureri.

Sărbătoarea trece iute, haina se va învechi,
Câte fapte neștiute, Domnul în noi va găsi?

​Nu mai dați doar de pe buze, un salut de formă plin,
Înviați la altă viață, curățiți de-orice venin.

Căci de nu-i o înnoire, în tot astăzi ce suntem,
Este doar o amăgire, în deșertul ce-l purtăm.

Căci Hristos nu vrea onoruri, nici un praznic dat de zor,
Vrea din noi, prin noi, prin slujbă, să învie-un alt popor.

Să ne cercetăm trăirea, suntem vii cu-adevărat?
Sau suntem cu duhul rece, ce demult e îngropat.

Fii tu însuți viu în fapte, nu un nume pe-un mormânt,
Să trezim credința-n viață, nu doar graiul în cuvânt.

Să lăsăm în urmă omul, care-a fost și n-a iubit,
Căci de nu-nviem cu toții, în zadar El a venit.

Să purtăm deci învierea, ca pe-un semn adevărat,
Nu ca pe un simplu merit, ce prin timp s-a deșertat.

Nu e zi de sărbătoare, ci o starea de a fi,
Cel ce moare pentru sine, doar acela va trăi.
Amin