S-a stins lumina-n sfeșnice ușor,
S-a dus ecoul imnurilor sfinte,
Se-ntorc azi mulți la vechiul lor decor,
Credința lor a fost numai cuvinte.

​Depun armura chiar la prag de drum,
Când prima piatră-n cale se arată,
Și jertfa lor se va preface-n scrum,
Căci n-a fost din iubire-adevărată.

Se sting în grabă pașii spre uitări,
Și dorul lor se pierde-n val de mare,
Când nu mai simt chemarea-n glasul sfânt,
Rămâne gol și rece-n cercetare.

Dar sunt și cei ce ard în taină vie,
Ce nu se-ntorc când drumul e mai greu,
Ce duc în piept o sfântă temelie,
Și nu-și ascund credința-n Dumnezeu.

Ei nu se frâng când vine încercarea,
Nici nu-și dezbracă haina de creștin,
Căci au în ei statornică lucrarea,
Iubirea care arde lin, deplin.

Și chiar de lumea cade în uitare,
Și multe inimi bat în gol și fum,
Ei țin aprinsă dragostea de ceruri,
Și merg cu ea până-n sfârșit de drum.

Și-n noaptea grea, când totul pare stins,
Iar pașii se afundă în durere,
Ei țin de harul care i-a cuprins,
Și nu se lasă duși de vreo cădere.

Când vântul bate rece peste ei,
Și glasul lor zdrobit abea șoptește,
Ei strâng în ei mai tare dorul sfânt,
Și-l urcă viu spre cerul ce sclipește.

Nu caută răsplată ori măriri,
Nici drum ușor sub cerul trecător,
Ci-și poartă crucea plini de dăruiri,
Cu ochii sus, spre Tatăl tuturor.

Și-n clipa când se frânge-orice temei,
Iar noaptea se preface-n răsăritul,
Vor auzi chemarea care-i cheamă,
Și-n ea vor ști că Domnu-i infinitul.
Amin