„Unde e Mântuitorul?”, întrebară speriate,
Cele ce-au venit să-l plângă, ce-aveau inimi întristate.

Au privit spre piatra rece, de la gură prăvălită,
Unde moartea părea vie, îns-a fost ea... nimicită.

Îngerul plin de lumină, cu un chip de soare viu,
Le spuse-se: „El nu este, în acest lăcaș pustiu!

De ce căutați voi Viața, într-o groapa de pământ? ,
Pentru veci e biruită, precum scrie în Cuvânt.”

„Nu vă temeți”, zise solul, cu veșmânt de nea curată,
„Căutați pe Cel ce este, Viața lumii ne-ntinată.

Cel ce a purtat pe umeri crucea grea și chinul mare,
S-a sculat din întuneric, dând la moarte condamnare.”

​Tremurând de-o sfântă teamă, dar cu sufletul în floare,
Ele au lăsat mormântul, alergând cu disperare.

Nu-i nevoie nici de mirul, nici de pânze de-ngropat,
Îngerul a dat o veste: „ Că Hristos a Înviat!”

Alergau pe cărăruie, între teamă și extaz,
Lacrimi doar de fericire, erau șterse de pe-obraz,

Să le spună mai îndată, celor ce stăteau ascunși,
Că s-a terminat durerea celor de dureri străpunși.

​Și pe drum, o voce blândă, ca un susur de izvor,
Le opri de-odată pasul, mângâindu-le cu dor.

„Bucurați-vă!” le spuse, Cel ce moartea a învins,
Iar în inimi, dintr-o dată, focul sacru s-a aprins.

Închinate-n a Sa față, I-au atins, s-au bucurat,
Nu aveau nicio îndoială, Domnu-i viu, cu-adevărat!

Nu mai e un vis, o umbră, nici un chip de amintit,
Ci e Regele în viață, Cel ce moartea a zdrobit.

Mergeți dar acum și spuneți, că Isus Hristos e viu,
Că s-a ridicat din moarte, apa vie din pustiu.

Nu mai stați în întuneric, nu mai plângeți la mormânt,
Căci de-acum e biruință pe întregu-acest pământ!

​Ucenicii, deznădejdii, i-au pus capăt la auz,
Inima le-ardea în piepturi, nu mai stau în vis confuz,

Petru-aleargă spre grădină, vrea să vadă, vrea să știe,
Cum din moarte și din piatră, a țâșnit o Veșnicie.

​Și de-atunci, din neam în neamuri, trece zvon de sărbătoare,
Că prin jertfă și prin sânge, ne-a adus la toți iertare,

Nu e moarte să ne țină, nu e iad să ne mai lege,
Când Hristos, Cel viu de-a pururi, este-al mântuirii Rege.

Valea sună în cântare, și pământul de fior,
Ruptă-n dou-a fost perdeaua, zidul cel despărțitor.

Căci prin marea Lui iubire, cerul iarăși s-a deschis,
Să coboare o lumină, calea căre Paradis.

​Nu mai suntem singuri astăzi, rătăcind prin mărăcini,
Suntem fii Celui veșnic, în grădini pline de crini,

Moartea este-o trecătoare, un somn scurt și liniștit,
Căci de partea cealaltă, Domnul loc ne-a pregătit.

​Deci... tresaltă, omenire, și te-mbracă în lumină,
Lasă haina de cenușă, și îmbracă cea divină,

Cântă imnul biruinței, strigă-n zare neîncetat:
„Moartea a fost înghițită! Căci Isus... a înviat!”

Și pe norii plini de slavă, El ne-așteaptă glorios,
Să ne ducă unde nu e, vre-un suspin ce-i dureros.

Unde timpul se oprește, într-un veșnic răsărit,
Iar iubirea e stăpână, peste tot ce a rodit.

S-a sfârșit de-acum robia, jugul greu a fost sfărmat,
Suntem liberi prin Golgota, prin Hristos cel înviat!

​Nu mai este noapte-n lume, nici temei de tremurat,
Cerul și pământul cântă: „Că Isus a înviat!”
Amin