La poala crucii Sale, cu toți ne-am adunat,
Privim spre-un trup ce-n chinuri, murea nevinovat,
Nu sunt tradiții goale, nici datini fără rost,
Este fiorul viu, a tot ce Domnu-a fost.

Simțim amărăciunea, și rănile ce dor,
Purtate pentru noi, de-un sfânt Mântuitor,
În fiecare rană, citim un legământ,
Că dragostea învinse, și moarte din mormânt.

Coroana cea de spini, pe frunte a purtat,
Curgeau picuri de sânge, nu pentru-al Său păcat,
A părăsit și slava, lăsându-se lovit,
Purtând pe umeri greul, la El... nu s-a gândit.

​E strigăt de durere, în cerul cel tăcut,
Când Fiul Se jertfește, pentru noi ce-am făcut,
Bătaia de ciocane, ce-n cuie s-a simțit,
E prețul mântuirii, ce Domnul l-a plătit.

Iubirea sta în lanțuri, tăcută și smerită,
Sub ura ce-n priviri, era de toți hrănită.
Cel ce-a creat lumina, era El răstignit,
De cei care prin jertfă, iertare au primit.

Păcatul îl punea, pe lemnul blestemat,
Păcatul meu și-al tău, cu sânge l-a spălat.
Suspinul Lui adânc, din clipa de coșmar,
Era un pod de aur, spre cerul plin de har.

Se frământa pământul, și cerul s-e-negrea,
Pe lemnul suferinței, când Duhul își dădea,
„S-a isprăvit!” striga-se, cu glasul obosit,
Cănd fără de vre-o vină, pe El l-au răstignit.

Se sfâșia perdeaua, în templul cel de piatră,
Era moartea învinsă, se deschida o poartă,
O linișe căzuse, când se stingea Isus,
Ce-a coborât lumina, în noaptea din apus.

O suliță-i străpunse, în coasta Celui Sfânt,
Să curgă mântuirea, peste întreg pământ,
Ai Săi doar suspinau, la umbra de sub deal,
Văzând cum vața trece, de ultimul ei val.

S-a așternut o noapte, în plină zi cu foc,
Părea că bunătatea, nu-și mai găsește loc,
Tăcerea morții Sale, era un strigăt greu,
Căci se stingea pe cruce, un Fiu de Dumnezeu.

E liniște sub piatră, tăcere-apăsătoare,
Când viața pare frântă, și cerul fără soare.
Dar Duhul Sfânt coboară, cu foc și cu putere,
Să sufle viață nouă, în marea de tăcere.

În bezna cea adâncă, Iubirea a-nviat,
Să frângă lanțul morții, ce lumea a legat,
Puterea celui rău, de tot se prăbușea,
Prin clipa învierii, El moartea învingea.

Căci nu se poate moartea, să țină sub pământ,
Pe Cel ce este Calea, și un etern Cuvânt.
​Păcatul era-nvins, blestemul sfărâmat,
Prin sângele ce-n dar, pe lemn s-a revărsat.

Mormântul era gol, și piatra prăbușită,
Prin înviere moartea, în zori era zdrobită.
Nu a rămas în groapă, în praful de țărână,
Ci s-a-nălțat în ceruri, în slava Sa divină.

​Hristos este cel viu, și moartea n-are glas,
Din noaptea-ntunecată, nici urmă n-a rămas.
El a ieșit din ea, puternic, Împărat,
Să știe lumea-ntreagă: Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat! – strigăt de biruință,
Ce cheamă păcătosul, la viața de credință,
E vie ea... Iubirea, mormântul gol era,
Căci după moartea cruntă, Mesia învia.

Veniți la El acum, voi toți cei obosiți,
La poarta învierii, să fiți neprihăniți,
Căci n-avem un mormânt, ci viață-n veșnicii,
Avem o Țară sfântă, eterne bucurii.

Nu este doar o veste, nu este nici-un mit,
Ci este-o înviere, în veci fie slăvit,
El este viu în noi, și azi ne-a cercetat,
Adevărat că Domnul, din morți a înviat.
Amin