Ți-e inima atât de întristată,
Căci parcă încercarea-i mult prea grea,
E calea-n suferință îmbrăcată,
Ieșire parcă nu mai e pe ea.

​Ridică ochii plânși spre-albastra zare,
Chiar dacă norul pare neînvins,
Căci după orice noapte de-ncercare,
Un răsărit de soare e promis.

​Povara ce te strânge fără milă,
Se va preface-n aripi de dor sfânt,
Rămâi în așteptarea biruinței,
Căci cerul n-a uitat de-acest pământ.

​Nu dispera când valul te lovește,
Și simți că barca vieții s-ar opri,
Există-un glas ce marea liniștește,
Și-un braț ce poate doar a sprijini.

​Nu ești lăsat uitării niciodată,
Chiar dacă drumul pare-atât de greu,
Din cioburi vechi și pline de-ntristare,
Te va clădi să fii un fiu al Său.

​Așa că mergi cu fruntea spre lumină,
Să nu te temi de umbre pe cărare,
Căci după ploaia rece și străină,
Grădina vieții va fi-n sărbătoare.

​Și vei vedea că n-a fost totul trudă,
Că n-ai plâns singur când îți era greu,
Chiar dacă lumea-n jur părea o surdă,
Te-a auzit întruna Dumnezeu.

​Vei înțelege scopul din durere,
Și sensul fiecărui pas rănit,
Când vei primi cereasca mângâiere,
În portul păcii, cel ce-i mult dorit.

​Deci nu te-opri, mai este doar o clipă,
O clipă de răbdare pe pământ,
Până când slava pură și divină,
Va împlini al cerului cuvânt.

​Atunci uita-vei tot amarul vieții,
Și urma de suspin va dispărea,
În brațele iubirii nesfârșite,
O veșnicie te vei bucura.
Amin