Mai iartă-mi Isuse, păcatul cumplit,
Căci și eu, cu ei, Te-am răstignit...
Când adesea Doamne, n-am ascultat,
Chemarea Ta sfântă, ce mi-ai adresat!

De-atâtea ori Doamne, când Tu mi-ai vorbit,
Credeam că-i un gând... și m-am liniștit!
Ne ascultând chemarea Ta sfântă,
De-a lumii ecou, rămas-am înfrântă!

De-atâtea ori, Doamne, m-ai întrebat,
„Mă mai iubești? Sau... M-ai uitat? ... ”
Și ai stat lângă mine, de-atâtea ori, trist,
Iar eu mă gândeam, doar la-al meu vis!

De-atâtea ori Doamne, m-ai îndemnat,
Să deschid Cartea... dar eu, am uitat!
Fiind copleșită de viața în trup,
Nu am făcut, ce Tu ai fi vrut!

M-așteptai seara, să vin la altar,
Să-Ți mulțumesc, de tot ce îmi dai:
Pentru viață, iertare și încă o zi,
Pentru soare – care n-ancetat a străluci!

Iar dimineața, stăteai lângă-al meu așternut.
O sinceră rugă... să-Ți spun, aș fi vrut! ...
Dar „graba cea mare” la ușă bătea,
Și dorința... atât! Doar atât, rămânea!

O Doamne Preasfânt, Tu totuși oricând,
Rămas-ai cu mine, chiar lăcrimând!
În rănile Tale, bătut-am un cui...
Dar, niciun cuvânt de mustrare-nu-mi spui!

Doar iubire, iubire, iubire mi-ai dat!
Cu pacea Ta sfântă, m-ai îmbrăcat...
Cu-a Ta bunătate, m-ai acoperit,
Să nu fiu rănită... m-ai ocrotit!

Nevrednicia-mi, Tu ai uitat,
Mi-ai grăit iar, cu glas de-Mpărat:
„Te iert!” – mi-ai șoptit... a câta oară!
„Fii porumbița Mea... care zboară!”

„Nu sta pe loc!” – Tu mi-ai vorbit...
„Adu-ți iar aminte, cum te-ai ostenit,
Adu-ți iar aminte, de tot ce-ai avut:
Iubirea ta mare, cea din trecut!

Să nu uiți nicicând, că Sângele Meu,
E Calea ce duce, la Dumnezeu!
E plata cea mare, ce am plătit,
Cu gândul la tine, suflet iubit!

Mai treci pe la cruce... Amintește-ți iar,
Că mântuirea-i scumpă și este al Meu dar!
Mai treci pe la cruce, rostește-un ‘Mulțumesc!’
Eu te chem iar, căci... te iubesc!”