Pe urma pașilor pe munte,
Acolo unde stânca tace,
Urcăm cu rugăciuni spre ceruri,
Și inimi îmbrăcate-n pace.

Noi nu purtăm nici diamante,
Ci doar un dor ce nu apune,
Trecând prin porțile de vreme,
Ca o tăcută rugăciune.

​Suntem loviți de reci cuvinte,
Străini în lumea de la poale,
Dar mergem totuși înainte,
Pe-a Sa neprihănită cale.

Ne-au hărțuit din umbre vulturi,
Și mărăcini ne-au prins de haine,
Dar noi privim spre alte țărmuri,
Spre-ale Împărăției taine.

​Nu e un drum de slavă-n lume,
Ci un urcuș prin cețuri dese,
Unde ne-am lepădat de sine,
Să fim vrem florile alese.

Chiar dacă vântul ne-mpresoară,
Și lumea-n jur e tot mai dură,
Purtăm o flacără ușoară,
Ce arde orice strop de ură.

​Iar sus, unde va fi sfârșitul,
Și norii devin spumă albă,
Vom uita toată, toată valea,
Și-a suferinței aspră salbă.

Căci urma Sa, ce-a fost durere,
E azi o dâră de lumină,
Purtându-ne spre-acea tăcere,
În care Cerul i se-nchină.

Vom sta la pieptul Veșniciei,
Când ultimul urcuș v-a tace,
Lăsând în urmă greul gliei,
Intrând în locul plin de pace.

Nu vor mai fi nici munți, nici noapte,
Nici vânt ce bate-nverșunat,
Ci doar acele sfinte șoapte,
„Bine ai venit, cel încercat!”

​Vedea-vom mâna ce conduse,
Al nostru pas pe piatra rece,
Și fața plină de lumină,
Prin care moartea nu mai trece.

Atunci, povara de pe umeri,
Se va schimba-ntr-un zbor ușor,
Iar anii ce vor fi un număr,
Vor fi ca trecerea de nor.

​Deci mergem strâns, pe urma vie,
Chiar dacă drumul e prin stâncă,
Căci știm că El ne-așteapt-acasă,
Peste prăpastia adâncă.

Pășiți voi frați, să n-aveți teamă,
Spre piscul alb de har și soare,
Căci sus, la Tatăl veșniciei,
Ve-ți fi o veșnică splendoare.

Rămâne-n urmă lumea-ntreagă,
Ca un ecou ce-n văi se pierde,
Când ne-o cuprinde Mâna dragă,
În primăvara pururi verde.

​Deci, sus privirea pe cărare,
Căci geana zorilor se-arată,
Trecând de ultima strigare,
Spre Patria neîntinată.

Acolo, lacrima e cântec,
Iar rana, semn de biruință,
Când s-o sfârși pe acest pământ,
Urcușul nostru prin credință.

Să nu ne oprim, căci marea poartă,
Se va deschide-n raze vii,
Lăsând în urmă marea moartă,
Și gustul recilor pustii.

​Iar când picioarele trudite
Călca-vor pragul de cristal,
Vom înțelege biruința,
Dar și răbdarea pâ-n-la mal.

Căci nu e munte mult prea mare,
Nici drum prea aspru sau străin,
Când trecem pragul suferinței,
Spre-al păcii veșnice "Amin!".
Amin