Pe drumul plin de praf, cetatea îl primește,
Cu ramuri verzi în mâini, mulțimea îl slăvește.
„Osana!” strigă toți, întâmpinând lumina,
Căci Domnul intra blând, purtând pe umeri vina.

Nu venea ca un rege, ce-i plin de strălucire,
Călare pe un mânz de asină, cu chip plin de iubire.
Privirea-i cuprindea, o taină iertătoare,
Iar pașii aduceau, din cer o sărbătoare.

Intrarea în cetate, părea o sărbătoare,
Dar pașii îl duceau, spre ceasul de-ncercare.
Cânta Ierusalimul, sub ramuri de finic,
Când n-au crezut că-i Rege, văzându-l cel mai mic.

Pe ulițe mulțimea, privea... nu-nțelegea,
Cum Cel ce dădea viață, durerea o purta.
Sub lemnul crucii grele, căzând și ridicând,
El își ducea agale, destinul sângerând.

Sub ziduri vechi cetatea, privea fără de glas,
Iar pașii Lui tăcuți, scriau un sfânt popas.
Cu spini pe fruntea blândă, și rana tot mai grea,
Iubirea nu se frânge, ci taină se făcea.

Și mama Sa, în lacrimi, din umbră îl urma,
Cu inima zdrobită, tăcerea o durea.
Dar El, privind spre ceruri, în chin și părăsire,
Rămânea tot izvor, de milă și iubire.

Dar sub cântări ascunse, o taină nevăzută,
Căci drumul Lui spre slavă, e jertfa cunoscută,
Primea Ierusalimul, cu flori și bucurie,
Dar mâine-aceeași lume, uita de-a Sa iubire.

Și glasurile calde, curând aveau să tacă,
Iar cei ce-l lăudau, vor cere: „Să se facă
Dreptate!” în orbire, uitând de-a Lui blândețe,
Schimbând cununa slavei, pe spini ce n-au finețe.

Mergea El înainte, cu pasul plin de pace,
Primind doar tăcere tot ce ave-a se face.
Nu-și leapăda iubirea, când cei răi l-au lovit,
Purta pe umeri chinul, pe cruce răstignit.

Iar dincolo de lacrimi și cruce-apăsătoare,
Răsare o lumină, în veci mântuitoare,
Căci moartea nu învinge, iar piatra va cădea,
Și viața biruiește, numai prin jertfa Sa.
Amin