— Ioane, am făcut tot ce am putut pentru Maria noastră care s-a rătăcit de la credință. Niciun rezultat, parcă e mai înrădăcinată în ereziile ei. Mai am un gând, o speranță, dar eu sunt mai în vârstă și mi-e cam peste putere, de aceea te rog pe tine, că ești om în toată firea și în putere. Du-te tu la Mănăstire la Putna și plătește pentru ea slujbe pentru un an întreg. Acolo sunt oameni cu frică de Dumnezeu și cu credință tare și poate vom izbuti. Și Ion Ursaciuc s-a pornit la o serbare la Mănăstirea Putna. Acolo aglomerație, lume multă ca într-o zi de sărbătoare la Putna în acele vremuri. Slujbele de o zi se plăteau cum se ajungea la rând, dar cele pe un an numai la sfârșitul slujbelor când starețul, cel care după rânduială trebuia să le primească, era disponibil. Așadar Ion Ursaciuc a așteptat până la urmă și a cerut să vorbească cu starețul mănăstirii în vederea slujbelor pentru un an. În cele din urmă a fost primit de stareț și i s-a ascultat dorința. Atunci starețul a început a se interesa de motivul pentru care se solicita slujbe și l-a întrebat:

— Femeia aceasta pentru care ai venit, ce rele face, își înșală cumva soțul?

— Nu.

— Fură de prin casă și risipește?

— Nu.

— Se ține de certuri și tulburări prin sat?

— Nu.

— Atunci ce probleme are?

— Nu merge la biserică și nu face cruce. S-a pocăit!

     A urmat o tăcere nefiresc de lungă după care cu ochii în lacrimi, privindu-l bătrânul stareț îi spune:

— Pocăința este calea adevărată. Lăsați-o să meargă pe ea, pentru că duce la mântuire.

     După alte câteva momente, continuă cu o voce schimbată:

— Chiar și tu ești chemat să mergi pe ea, dar te împotrivești. Împotrivirea ta o vei plăti cu doi vlăstari, și în urmă tot vei merge pe acest drum.

     Încurcat de răspunsul primit s-a întors la Brodina. Nu-i era deloc la îndemână să spună toate acestea mamei sale. În cele din urmă însă nu avu încotro, auzind toate acestea bătrâna și mai încurcată vorbi ca pentru sine:

— Eu am crezut că ortodoxia e calea adevărată…