Ascunde-mă în tine,
Mi-e calea mult prea grea,
Vreau să găsesc odihna,
Ce-i doar în mâna Ta.

S-a stins orice lumină,
Pe drumul meu pustiu,
Dar știu că Tu ești viața,
Iar eu prin Tine-s viu.

Când valurile lumii,
Mă bat fără oprire,
Tu ești a mea cetate,
Scăpare și iubire.

​Primește-mi oboseala,
Și gândul chinuit,
În palmele ce-au stat,
Sub sângele iubit.

Sub aripa Ta sfântă,
Să uit de ce mă doare,
Să simt cum învierea,
E-o veșnică iertare.

​Căci Tu nu ești o umbră,
Nici vis îndepărtat,
Ci ești Păstorul blând,
Ce moartea a călcat.

În liniștea Ta pură,
De cer și de mătase,
Se-ntorc încet acasă,
Speranțele rămase.

​Și-n ceas de sărbătoare,
Când clopotul va bate,
Să las în grija Ta,
Ascunse frici răbdate.

Odihna e deplină,
Misteru-i luminat,
În mine și în lume,
Hristos a înviat!

Cu lacrimi ce se-aștern,
La crucea Ta tăcută,
Îmi las povara grea,
De harul Tău știută.

Și-n zorii ce răsar,
Din noaptea cea adâncă,
Aprinzi în piept credința,
Ce nu se mai aruncă.

Când pașii mei se frâng,
Și inima se teme,
Doar Tu-mi ești frumusețea,
Când sufletul iar geme.

În suflul rugăciunii,
Te simt atât de-aproape,
Ca roua dimineții,
Pe flori ce stau să scape.

Și-n clipa cea din urmă,
Când totu-i dat uitării,
Mă voi trezi în Tine,
În zarea învierii.
Amin