Din muntele Măslinilor coboară,
Pe-un mânz blând, obosit și resemnat,
Iubirea... ce ardea ca prima oară,
Să fie lumii singuru-Mpărat.

​Mulțimea-n haine calea i-o așterne,
Cu ramuri de finic și cânt de dor,
Fără coroane sfinte, nici eterne,
Ci doar credința unui biet popor.

​„Osana!” se striga prin mii de glasuri,
„Să fie Cel ce vine lăudat”,
Trezirea se-auzea-n acele pasuri,
Să fie de păcat omul iertat.

​Ierusalimul fremăta la poartă,
Smerenia trecea prag de granit,
Păstorul vine, blând, ca să împartă,
Iertarea pentru tot ce am greșit.

​Nu-i pasă de mărirea de o clipă,
Nici de triumful trecător pe drum,
El știe că sub sfânta Sa aripă,
Păcatul lumii se va face scrum.

Privea blând spre-acel templul de departe,
Cu ochii plini de dragostea de sus,
Venea ca să ne scoată dintr-o moarte,
Să pună viață-n loc de vis răpus.

​Curând, „Osana” va tăcea în noapte,
Iar ramurile-n praf vor fi lăsate,
Dar El va duce-n liniștite tot greul,
Povara lumii, rănile pe toate.

​Și trec mărunt acei pași pe țărână,
Un Rege fără scut, fără armată,
Ținând a mântuirii fir în mână,
Să spele lumea cea de patimi beată.

E greu pe drum sub haina de lumină,
Pământul parcă-i ars de-atâta chin,
Căci fiece petală din grădină,
Ascunde-n ea un ghimpe de pelin.

Nu pietrele îl dor sub pasul moale,
Ci muntele de vină ce apasă,
El singur urcă dealul plin jale,
Să ne conducă azi pe toți acasă.

​Se simte-n aer praful de trădare,
Și cerul parcă s-a făcut de plumb,
În fiece strigare e-o durere,
Ce crește ca un vifor în porumb.

Deși sun flori și soare peste fire,
Drumul e greu, el duce spre mormânt,
Căci Regele, în marea Lui iubire,
Ducea tot plânsul de pe-acest pământ.

​Iar mânzul blând abia înaintează,
Simțind pe spate-un univers întreg,
Și îngerii pe cale îl veghează,
În timp ce pașii tainic se aleg.

Nu e un marș spre slava pământească,
Ci este-un drum spre jertfă și spre cui,
Să poată firea azi să se zdrobească,
Să urce lin doar în lumina Lui.

Dar dincolo de flori și de strigare,
Se vede umbra crucii pe pământ,
Un drum de sânge, trudă și răbdare,
Ce-a fost pășit de Regele cel sfânt.

E greul cărnii ce sub bice cade,
E lemnul ce pe umeri s-a lipit,
Când Cel ce-a scris a stelelor cascade,
Apare-n fața morții părăsit.

​Sunt cuie ce străpung marea iubire,
E setea unui suflet de izvor,
Părea că-n acea neagră răstignire,
Se stinge-al omenirii Salvator.

Dar tocmai când mormântul îl închide,
Și moartea crede că a biruit,
Lumina porțile și le deschide,
Căci Cel ce-a fost jertfit, n-a fost sfârșit!

​Se rupe piatra, cerul se-nfioară,
Iar moartea e călcată de Cel Sfânt,
Așa cum mărul floarea își coboară,
Să lase rodul viu pe-acest pământ.

E biruința vieții peste moarte,
„Osana” ce nu are vre-un sfârșit,
Căci Cel ce-n palmă poart-a noastră soartă,
Prin jertfă, cerul larg l-a dăruit.
Amin