La răscrucea vremii s-a oprit speranța
Și pentru o clipă parc-a ezitat...
Prea uluitoare era discordanța:
Cum să fie Domnul vieții îngropat?

Tulburat, pământul, de nedumerire
În manta de jale s-a înfășurat,
Asistând la jertfa de substituire
Și privind cum moare Cel ce l-a creat.

Soarele, văzduhul, și natura-ntreagă
La această scenă s-au cutremurat.
Cine să priceapă, cum să înțeleagă?
Dumnezeu pe Fiul L-a făcut păcat.

Nu era o altă cale-a mântuirii
Decât Mielul sacru și nevinovat,
Singurul în stare vina omenirii
Să o ispășească. Și L-a condamnat.

Deznădăjduită, noaptea ațipise,
Răspândind fiorul că s-a terminat
Toată bucuria. Cântul amuțise.
Numai dimineața a anticipat

Că urma să-nceapă-o nouă sărbătoare,
Cea mai glorioasă care-a existat.
Și-asortând momentul, în strălucitoare
Haine de lumină s-a înveșmântat.

Căci cu mare slavă, biruind mormântul
Și puterea morții, Domnul a-nviat.
S-a sfârșit robia. S-a-mplinit Cuvântul.
Vina a fost ștearsă, prețul acceptat.

La răscrucea vremii, Răscumpărătorul
Din robia morții ne-a eliberat.
Noi, sortiți pierzării, am ajuns poporul
Ce cu prețul vieții Lui l-a câștigat.

Nu vom înțelege, poate, niciodată
Ce imensă plată Dumnezeu a dat.
Înțelegem însă că nemăsurată
Dragostea la cruce S-a manifestat.