1. Ca-o fiară gonită ce-aleargă,
Sunt ostenit și lâncezit
Deja secat-a a mea vlagă,
Fug, dar unde? Însumi neștiind
În urma-mi a mele păcate,
Ce mă gonesc până la moarte,
Graiul meu slab pe Tin' Te strigă:
„Doamne-ndurarea-Ți o-nsetez!”

2. De foame, sete sunt chinuit,
De remușcări rău torturat,
Cine m-a sprijini să nu cad,
Cine-a fi de mine-ndurat?
Iată coboară-a nopții umbră,
Corabia mea ostenită,
Cu valurile-abia se luptă,
Doamne-ndurarea-Ți o-nsetez!

3. Numai Tu ești izvorul curat,
Tu poți să-mi dai stâmpărare
De Tine-i departe-nfruntarea,
Tu ești singur îndurare.
Sufletul ce căit se află,
Acelui păcate se iartă
Sufletul meu grația-Ți așteaptă,
Doamne-ndurarea-Ți o-nsetez!

I: Cântările Evangheliei - 1913, cântarea nr. 192
Compozitor: J. J. Major