N-ajunge-o viață-ntreagă, Părinte-al veșniciei,
Să-Ți mulțumesc de darul și cântul bucuriei,
În fiece clipă, sub cerul Tău deschis,
Găsesc un semn de dragoste ce pare că-i un vis.

Te văd și în splendoarea de crini ce-s înfloriți,
În ochii ce suspină, de doruri osteniți,
În stropul cel de ploaie ce cade pe pământ,
În pacea ce se curge și viața prin Cuvânt.

Te văd întotdeauna, în ceasul cel mai greu,
Căci nu am fost o clipă lipsit de Dumnezeu;
În valea de tăcere, pe drumul cel spinos,
M-a dus mereu de mână Același Domn, Hristos.

Și cum să nu îți cânt, când marea-Ți bunătate
Mi-arată totdeauna, dovezi de libertate?
Sunt mii de căi prin care Tu m-ai chemat acasă,
Punându-mi înainte o mare, sfântă masă.

Sunt mii de mângâieri, în palmele-Ți străpunse,
Răspunsuri vii la taine, în sufletul ce-s ascunse,
E harul ce mă ține când pasul mi-e trudit,
E jertfa de la Cruce prin care-s mântuit.

N-ajung cuvinte-n lume, nici versuri de pe foi,
Să spun cum ne ridici, din pulberi și noroi,
O mie de motive... și altele-or să vină,
Să-mi plec genunchiul mut în fața Ta, Lumină.

Deci lasă-mi viața toată, un imn de adorare,
O jertfă mulțumită, o caldă sărbătoare,
Căci până la sfârșit, sub cerul Tău deschis,
Tu ești Realitatea ce-ntrece orice vis.

​O mie de motive se scriu în orice floare,
În șoapta adierii și-n razele de soare,
Dar cel mai mare semn de har și mântuire,
E chipul Tău săpat în jertfa iubire.

​Chiar dacă trec prin foc sau ape tulburate,
Doar Tu ești Stânca mea, cetatea de dreptate,
Eu nu mă tem de val, și nici de noaptea grea,
În brațul Tău găsesc, puteri de-a-nainta.

​Iar când se va sfârși, pământul cu-a mea cale,
Voi trece doar cântând, pe porțile sus osanale,
Și voi vedea atunci, cu ochi plini de lumină,
A cerului splendoare, cea pură și cea lină.
Amin