Ferice de omul ce nu s-a oprit,
Pe calea pe care cei răi se adună,
Ce nu s-a unit cu acel rătăcit,
Și vorba de hulă nicicând n-o adună.

Ci Legea cea sfântă îi este izvor,
În ea își găsește deplină plăcere,
O poartă în suflet cu tainic fior,
Și-n noapte o cântă cu dulce tăcere.

El este ca pomul sădit lângă râu,
Ce-și dă rodul dulce la vremea menită,
Frunzișul nu-i cade în viforul greu,
Iar viața-i rodește bogat, împlinită.

Nu astfel e soarta celor păcătoși,
Ce n-au rădăcină, nici țel, nici cărare,
Sunt pleava purtată de vânturi hoinari,
În lumea de-afară ce-i făr-alinare.

De-aceea, la vremea când El va veni,
Cei răi nu vor sta în lumină, în față,
Iar cei ce-au ales drumul nopții adânci
Nu vor fi primiți în a sfinților viață.

Căci Domnul cunoaște al drepților drum,
Veghează și pașii făcuți prin credință,
Dar calea acelor ce merg spre păcat,
Se pierde-n uitare și-n grea suferință.

Căci omul ce-i drept crește-n har și lumină,
Cu inima plină de pace izvor,
Chiar dacă furtuna prin viață suspină,
El merge spre viață cu suflet ușor.

Nu-și pierde nădejdea în zilele grele,
Nici glasul nu-i cade când dorul e-aprins,
Căci Domnul îi este puterea din ele,
Și sprijin statornic în tot ce-i cuprins.

Iar rodul ce-l are, în urmă rămas,
Se vede în fapte și-n gândul curat,
În dragostea vie, în vorba cea dreasă,
În tot ce trăiește, în tot ce-a lăsat.

Și-n ziua cea mare, când El va veni,
Cu-a Sa judecată în sfântul cuvânt,
Va sta în lumină, cu chip luminos,
În slava promisă caci El este sfânt.
Amin