Se lasă umbra, grea și mută,
Peste un prag ce-a fost lumină,
Și inima, de dor bătută,
Devine-o ramură străină.

​E un pustiu ce n-are nume,
O rană-n timp ce nu se leagă,
Când pleacă oameni din lume,
Și lasă amintirea-ntreagă.

​Dar în adânc, unde e noapte,
Mai pâlpâie un fir de jar,
Speranța care-n șoapte coapte,
Ne spune că nu-i tot zadar.

​Nădejdea e acea verigă,
Ce peste vremi aruncă punți,
E vocea care ne mai strigă,
Ce nu ne lasă să fim frânți.

​Căci dincolo de-a morții vamă,
Sau de distanțe fără chip,
Iubirea încă ne mai cheamă,
Și nu se pierde în nisip.

​Ne vom vedea – e jurământul,
Ce vindecă orice durere,
Când va tăcea, furtuna, vântul,
Și va fi veșnic... revedere.

​Purtăm în noi pecetea sfântă,
Ca un altar sculptat în gând,
Și învățăm să ducem dorul,
Acelor ce-au plecat pe rând.

​Nu e tăcerea o pieire,
Ci e un sâmbure de rost,
Ascunde-n rodu-i regăsirea,
A tot ce-a fost și n-a mai fost.

​Prin valea plângerii, adesea,
Pășim cu umerii lăsați,
Dar ne-ntărește înțelesul,
Că nu suntem abandonați.

E un destin ce ne adună,
E dincolo de-acest apus,
Sub o lumină mult mai bună,
În raiul celor ce s-au dus.

​Acolo, moartea e învinsă,
Iar timpul nu mai are glas,
Cu candela mereu aprinsă,
Pășim pe marea „Bun rămas”.
Amin