De ce întârzie trezirea,
De ce pământul nu-i trezit,
De ce alege omenirea,
Un drum ce este rătăcit.

De ce nu-s lacrimi de căință,
De ce sunt mulți nedespietriți,
De ce nu mai lucrează Domnul,
Să fie ei la cer răpiți.

Vestit Cuvântul este-n lume,
Sunt predicatori mii și mii,
Dar nu alege omul drumul,
Care-l îndreaptă-n veșnicii.

De ce nu-i azi vindecătoare,
Cântarea celor ce slujesc,
Cântată-i cu înflăcarare,
Dar fără har Dumnezeiesc.

De ce pășunea este plină,
Dar oile nu vin pe ea,
De ce nu vin din apa vieții,
Să bea, și viața să-și predea.

Cine stă zid și-ndepărtează,
Pe cei din lume de Isus,
Să cercetăm bine Cuvântul,
Cine-i de vină... El ne-a spus.

Sunt eu și tu, cu-acea trăire,
Ce este fără Dumnezeu,
Căci sare ca să fim... lumină,
Nouă ne cere Dumnezeu.

Cu forma noastră de credință,
Ce-ascunde traiul rușinos,
Îndepărtează azi ființe,
De calea-ngust-a lui Hristos.

Sunt eu și tu, cu-acea vorbire,
Nedemnă de un loc ceresc,
Cu-acea umblare-n lumea largă,
Pe unde cei păgâni pășesc.

E vina noastră că lucrarea,
E fără rod în via Sa,
Noi suntem lucrătorii viei,
Ea va rodi cum vom lucra.

De ce tăcem când ni se cere,
Să spunem adevărul viu,
De ce ne temem de lumină,
Și ne-ascundem în pustiu.

De ce iubirea e uitată,
Și dragostea azi s-a răcit,
De ce în inimi împietrite,
Nu mai e harul azi dorit.

De ce ne mulțumim cu forma,
Dar fără duh și fără foc,
De ce nu arde-n noi dorința,
De-a fi cu Domnul în tot loc.

De ce privim doar la greșeala,
Aceluia căzut pe drum,
Dar nu vedem în noi păcatul,
Ce ne apasă chiar acum.

De ce chemarea nu răsună,
Așa cum altădat’ chema,
De ce nu mai tresare duhul,
La glasul sfânt ce ne striga.

De ce ne pierdem în nimicuri,
Și risipim al vieții har,
El ne-a fost dat să fim ostașii,
În lupta ce nu-i în zadar.

De ce nu plângem pentru lume,
Cum plângea Domnul pentru ea,
De ce nu ducem mântuirea,
La cei pierduți cum El făcea.

De ce credința este slabă,
Și pașii noștri șovăiesc,
Când drumul e deschis de Domnul,
Spre locul cel Dumnezeiesc.

De ce nu ne smerim ființa,
Sub mâna Celui Preaînalt,
De ce noi îmbrăcăm mândria,
Când totul este dar curat.

De ce nu arde rugăciunea,
Ca foc nestins în orice piept,
De ce nu stăm doar în veghere,
Cum stă slujbașul înțelept.

De ce ne-ntoarcem iar în lume,
Noi har din ceruri am primit,
De ce uităm a noastră țintă,
Slujind pământul împietrit.

De ce nu ne unim cu toții,
Doar într-un singur gând curat,
De ce azi dezbinarea crește,
Dar dragostea de ce-a plecat.

De ce nu vrem să fim lumină,
În veacul azi tot mai pierdut,
De ce ne stingem mărturia,
Prin traiul nostru nevăzut.

De ce nu îmbrăcăm schimbarea,
Al Duhului mângâietor,
De ce rămânem tot aceiași,
Când El ne cheamă arzător.

De ce nu punem pe altare,
Tot ce avem și ce suntem,
De ce păstrăm în noi mândria,
Și pentru cer nu mai luptăm.

De ce întârzie trezirea?
Răspunsul este chiar în noi,
Nu suntem azi martiri pe cale,
Ci ne vedem doar mari eroi.
Amin