Nu-i ușoară azi urcarea, când mai mulți învinși ei sunt,
De al vremii grea durere, ce-a cuprins acest pământ.

Pașii se îngreunează, sub povara celor vii,
Iar speranța se mai stinge în privirile pustii.

Dar la crucea mântuirii, încă arde-un foc curat,
Care-nvie orice suflet, obosit și apăsat.

Cu o dragoste sfântă, nu ne lasă în căderi,
El ridică din cenușă inimi frânte de dureri.

Chiar de noaptea e adâncă, și furtuna bate greu,
Se aude-o șoaptă lină: „Eu sunt calea — Dumnezeu.”

Nu-i zadarnică nici lupta, nici suspinul nu-i pierdut,
Ce-i trăit doar prin credință, spre lumină e crescut.

Sus, pe culmea încercării, harul curge ne-ncetat,
Și sub crucea suferinței, cerul este luminat.

Când povara e mai mare, cade lacrima-n ascuns,
Crucea dă din nou putere, sufletul cu har e uns.

Din cenușa deznădejdii, se arat-un început,
Căci în brațul milei sfinte nici un suflet nu-i pierdut.

Glasul inimii când tace și nădejdea pare stinsă,
Se aprinde-n piept credința ca o candelă aprinsă.

Și din umbra încercării, unde plânsul e ascuns,
Se ivește blând lumina Celui care ne-a răspuns.

Nu privi doar la cădere, nici la drum obositor,
Stai în locul de sub cruce, este loc izbăvitor.

Căci prin rana Lui deschisă curge har nemărginit,
Cel ce-n Domnul se îcrede, va rămâne neclintit.

Iar la capătul durerii, dincolo de orice greu,
Se deschide-o nouă viață, vei fi tu... cu Dumnezeu.
Amin