Urcă azi fățărnicia, la amvon cu pas grăbit,
Cu o vorba bine-aleasă și cu glasul meșteșugit,
Se aude, dar cu focul de păcat ce este stins,
Căci în inimă de Domnul, în adânc mulți s-au desprins.

Se mai roagă cu putere, și cu mâinile spre cer,
Însă viața lor în taină, ea se pierde în mister,
Au pe buze sfințenie, se vorbește și de har,
Însă în realitate, rătăcesc pe alt hotar.

Se comportă-n adunare, cu un chip fals luminat,
Parcă-s oameni de credință cu un duh adevărat,
Dar în taină vede Domnul, chiar și gândul nerostit,
Știe când cuvântul este, gol și necurat rostit.

Un amvon nu este-o treaptă spre o slavă omenească,
Nu-i nici locul unde omul ca să poată să domnească,
Este locul unde cerul prin cuvânt este aproape,
Unde foc de cercetare, orice inimă răzbate.

Când se urcă omul care-i, cu o viața împărțită,
Cu o inima lumească, și o gura poleită,
Harul nu mai este ploaia care cade pe ogor,
Seacă este cuvântarea, fără dragoste sau dor.

Dumnezeu nu vrea cuvântul, ce-i de om împodobit,
La amvon El vrea slujbașul, ce-i cu duhul curățit,
Nu cu glasul care tună, de pe-o treptă ce-i mai sus,
Ci cu viața ce trăiește în ascuns doar cu Isus.

Va veni și ziua dreaptă când de sus se va rosti,
Adevăr, pe care nimeni nu îl va putea opri,
Și fățărnică cruntă, va cădea fără de glas,
Omul va rămâne-n viața, ce-a trăit-o pas cu pas.

Dar mai sunt și inimi simple, ce în taină plâng smerit,
Nedorite de o slavă, nici de locul ce-l râvnit,
Ele-și poartă crucea zilnic, chiar de nimeni nu le vede,
Însă Domnul peste inimi, cu lumina Sa El șede.

Nu cu vorbe multe crește rodul sfânt în adunări,
Ci cu vieți trăite-n taină, șlefuite-n încercări,
Căci puterea stă în omul ce se frânge înainte,
Și rămâne-n ascultare de cereștile cuvinte.

Când amvonul iar va arde de prezența Celui Sfânt,
Nu va mai fi loc de slavă, pentru cel de pe pământ,
Ci doar lacrimi și căință, va cuorinde-ntreg popor,
Când Cuvântul va pătrunde ca un foc mistuitor.

Va rămămâne în picioare, doar creștinu-adevărat,
Cine-a fost doar chip de formă, de adânc va fi luat,
Căci lumina ce coboară, de la Tronul cel ceresc,
Scoate la iveală totul, oamenii ce tăinuiesc.

Doamne, să păzești amvonul, de cuvânt fără trăire,
De mândria ce se naște din dorință de mărire,
Și ridică-n vremi din urmă slujitori în voia Ta,
Care poartă-n inimi focul, urma Ta de a urma.

De-aceea, Doamne sfinte, curăță astăzi altarul,
Fă în slujitori să ardă, dragostea, să curgă harul,
Tu ridică oameni simpli, însă plini de Duhul Tău,
Ce nu caut-ă lor slava, ci pe Tine Dumnezeu.

Să rămână peste vremuri, adevărul Tău curat,
Ca un foc ce arde-n inimi și nu poate fi legat,
Iar amvonul să vestească doar Cuvântul Tău ceresc,
Să-l cuprindă inimi care, numai Ție îți slujesc.
Amin