Amvonul sfânt odată, tremura sub glas smerit,
Când vorbea doar cel pe care, Dumnezeu l-a rânduit,
Și în inimă Cuvântul, era ca un foc curat,
Venea Duhul Sfânt din ceruri, peste omul însemnat.

Astăzi mulți fără de teamă, goi de dragoste și dor,
Fără focul ce se naște, din al Duhului fior,
Spun frumoasele cuvinte, dar puterea s-a pierdut,
Ungerea de sus lipsește, dragostea... nu-i de-nceput.

Nu mai tremură amvonul, sub puterea din Cuvânt,
Nici genunchii nu-și au plânsul, înaintea Celui sfânt,
Omul caută slăvire, glasul lui să fie sus,
Uită că o slujbă sfântă, se trăiește cu Isus.

Doamne-ntoarce iarăși vremea, focului cel viu... curat,
Și ridică slujitorii, care viața și-au predat,
Fă amvonul iar să fie, locul cel Dumnezeiesc,
Unde Duhul sfânt vorbește, oamenii când se smeresc.

Doamne, vino iar și-aprinde, focul pentru curățit,
La amvon să fie omul, cel cu Duhul ars, smerit,
Să nu urce cel de silă, care stă-n lucrarea Ta,
Ci să urce gura care, Stă la dispoziția Ta.

Doamne, pune iarăși strajă, peste locul Tău cel sfânt,
Să se-audă adevărul, viu și plin de legământ,
Să nu fie glas de oameni, fără viață la altar,
Ci cuvânt ce naște lacrimi și întoarce un hoinar.

Fă din inimă o jertfă, pentru cel ce stă să spună,
Să nu caute mărire, nici aplauze din lume,
Ci cu teamă și cu tremur, să rostească-n adunări,
Adevărul și dreptatea, ce aduce ridicări.

Și când Duhul iar coboară, peste suflete-nsetate,
Să se frângă iarăși pâinea, cu puteri adevărate,
Să se-ntoarcă iar poporul, la altarul cel curat,
Unde Domnul stă de veghe, peste omul însemnat.

Și atunci când iar Cuvântul, va pătrunde-n adâncimi,
Vor cădea mândrii din inimi, se vor naște iar lumini,
Se vor frânge iarăși duhuri, ce trăiau în rătăciri,
Și poporul va cunoaște, harul sfintei regăsiri.

Nu prin vorbe repetate, nici prin glasuri ridicate,
Ci prin viața pusă jertfă și prin inimi consacrate,
Va lucra din nou puterea, peste cel ce s-a smerit,
Căci pe omul care plânge, Domnul l-a împodobit.

Fă-ne Doamne, iarăși slujbe pline de Cuvânt ceresc,
Unde Duhul cercetează, sufletul cel omenesc,
Unde inimile frânte își găsesc alin și har,
Păcătosul vede drumul ce îl duce la altar.

Să se-ntoarcă iarăși vremea lacrimilor pe genunchi,
La amvon să ne vorbească, pomul roditor, nu-n trunchi,
Fă să fie iarăși locul, plin de har și de lumină,
Unde Dumnezeu vorbește și poporul i se-nchină.
Amin