Puterea Ta cuprinde tot pământul,
Din moarte și pe mine m-a salvat,
La glasul Tău se-oprește chiar și vântul,
Căci Tu ești un Stăpân cu-adevărat.

Când munții tremurând se pleacă-n taină,
Atunci când se aude glasul Tău,
Eu cad smerit sub umbra Ta cea sfântă
Și-ți cânt: , , Slăvit să fii, Tu Dumnezeu!"

Căci Tu m-ai scos din noaptea cea adâncă,
Când pașii mei se rătăceau pierduți,
Mi-ai fost lumină, adăpost și stâncă,
Când anii mei de team-au fost umpluți.

M-ai slobozit din lanțurile grele,
Tu ai privit și rana s-a-nchis iar,
Din praf făcut-ai Doamne din iubire,
Un vas purtat de-al Tău cerescul har.

Când glasul Tău răsună peste ape,
Se clatină pământul sub poveri,
Se rupe norul, fulgerul se-aprinde,
Și stelele tresar printre tăceri.

La glasul Tău îndată seacă marea,
Și valul fuge în al ei adânc,
Se-oprește vântul, tace depărtarea,
Se-aude numai glasul meu în cânt.

Dar mai presus de-a cerurilor slavă,
De tunet, foc și mările ce vin,
E harul Tău ce-n inimă se varsă,
Și-mi face sufletul deplin senin.

Tu ai oprit furtuna din ființa-mi,
Și-ai pus în locul ei un cer curat,
Mi-ai dat iertare, pace și credință,
Și-ai scris în mine numele-Ți curat.

De-aceea eu Te laud în tăcere
Și-n zori și-n noapte doar te-oi lăuda,
Căci Tu ești Domnul plin de mângâiere,
Și peste veacuri veșnic ți-oi cânta.

Când anii cad ca frunza peste lume,
Și timpul trece ca un râu grăbit,
Eu mă încred în Tine și-al Tău nume,
Și-n harul Tău ce nu s-a risipit.

Rămâi, o Doamne, stânca mântuirii,
Izvor de pace sufletului meu,
Căci Tu conduci și anii și vecia,
Și-n veci de veci rămâi un Dumnezeu.

Și dacă cerul se va stinge-n noapte,
Și munții vor cădea în mări adânci,
Eu știu că brațul Tău mă va susține
Și-n harul Tău voi sta pe culmi stânci.

Slăvit să fii în veci, o Domn al slavei,
Stăpân al vântului și-al mării mari,
Căci Tu ridici din pulbere pe oameni,
Și-n veci domnești chiar și peste hotari.

Când stelele vor arde-n depărtare,
Iar timpul lumii va cădea răpus,
Va sta pe tron a Ta împărăție,
Stăpân etern și viu, de nepătruns.
Amin