S-a strâns atât de multă oboseală în suflet,
Încât și trupul pare că s-a frânt și-l doare.
Au obosit și gândurile într-un umblet,
Și duhul pare că e stins și moare!

Dar încă adie în jurul meu o oază,
Ce-o simt atât de bine chiar și-n încercare;
În bezna grea se simte ca și-o rază,
Nu pot să neg că-i binecuvântare!

Aș vrea să mă arunc în hăuri,
Într-o durere surdă, neclintită,
Dar iată că și negrul are găuri
Prin care se strecoară speranța liniștită!

S-a strâns atât de multă încordare,
Încât abisul pare că-i acasă;
Nu voi găsi în lume alinare,
Căci cu durerea stau prea des la masă!

Și cui îi pasă care foc mă arde,
Când fiecare-i mistuit și-l doare?
Și fiecare e dator cu o moarte,
Oameni de lut, cu suflet ce nu moare!

Și-n noaptea grea adie blând o rază,
Când totul îmi părea că-i risipit,
Apoi aud: „Isus îți este pază”,
Și-atunci în mine harul s-a ivit!