Nu-i drum spre cer cu flori, nici calea fără plâns,
E-un drum cu pași pe spini, și sufletul străpuns.

Și cine vrea s-a jungă, în cer la Dumnezeu,
Va trece prin durere, spre Domnul drumu-i greu.

Nu-i scară către cer, zidită-n nepăsare,
Ci una ridicată, din lacrimi și răbdare.

Și fiecare treaptă, este un gând curat,
Chiar de e frânt în luptă, dar Domnului predat.

Așa a mers și Domnul, pe drumul de durere,
Cu crucea grea pe umeri, prin plâns și prin tăcere.

Și dacă El, Stăpânul, a suferit deplin,
Cum am putea noi merge, spre cer pe-un alt destin.

De vrei cununa slavei, și cerul minunat,
Primește și paharul, pe care ți l-a dat.

Căci drumul către viață, e strâmt și e amar,
Dar duce-n veșnicie, la har fără hotar.

Când noaptea e mai grea, si inima suspină,
Să știi că după lacrimi, răsare iar lumină.

Căci Domnul strânge plânsul, în palma lui ușor,
Și-l schimbă-n bucurie, e nesecat izvor.

De-aceia cu răbdare, să mergi pe calea strâmtă,
Chiar dacă încercarea, lovește și frământă.

Căci după crucea grea, și plânsul de acum,
Se va deschide cerul, pământul va fi scrum.

Și-n ziua când cărarea, se va sfârși în zori,
Tu vei vedea cum greul, s-a prefăcut în flori.

Iar rana din durere, purtată ani la rând,
Va străluci pe frunte, în slava Celui sfânt.
Amin