Când noaptea pare fără capăt,
Și lacrima cade încet,
Când boal-apasă pe-ai tăi umeri,
Și inima se zbate-n piept,
Când vin cuvinte ce-s tăioase,
Ca vântul rece peste flori,
Și glasuri spun că numai este,
Nici-o speranță după nori,
Nu crede șoaptele străine,
Ce judecă fără de har,
Căci Dumnezeu nu ruinează,
El este dulce, nu-i amar,
El nu aduce nici-o teamă,
Nici prin osândă, nici prin chin,
Aduce pace și lumină,
De bunătate este plin.

Când lumea spune că-i sfârșitul,
Și cerul parcă e închis,
Acolo Dumnezeu mai scrie,
Capitolul ce nu e scris,
El vede lacrima din noapte,
El știe fiecare dor,
Și sufletul răpus de vreme,
Pe braț îl duce la izvor.

Nu boala-ți scrie drumul vieții,
Nici glasul celor ce lovesc,
Ci mâna Celui ce îți spune,, , Copile drag, eu te iubesc",
Ridică-ți iar în sus privirea,
Chiar dacă drumul este greu,
În orice vreme va rămâne,
Doar credincios, El, Dumnezeu.

Și într-o zi tu vei vedea,
De ce a fost tot ce ai dus,
Când lacrima ce azi o verși,
Va străluci ca un apus,
De noapte tu să nu te temi,
Și nici de vorbe ce-s în vânt,
Căci ultimul Cuvânt e-a Lui,
Și sus în cer, și pe pământ.

Sunt glasuri multe azi în lume,
Ce vin ca umbrele pe drum,
Se-mbracă-n vorbele ce dor,
Ce lasă-n suflete doar scrum,
Ei spun că Domnul îl lovește,
Pe cel bolnav și apăsat,
Că rana lui e o pedeapsă,
Că e de ceruri lepădat.

Dar Dumnezeul mântuirii,
Nu frânge trestia în vânt,
Nu stinge candela mocnindă,
El glasul și-l îndreaptă blând,
El nu adaugă o piatră,
Peste un suflet aplecat,
Spre cel lovit întinde mâna,
Și rana-i vindecă îndat.

Sunt glasuri ce-aduc apăsare,
Peste acei plini de dureri,
Dar Domnul îi aduce-n cale,
Celui căzut doar primăveri,
Nu orice glas este lumină,
Nu orice glas este izvor,
Nu orice glas are putere,
Doar unul este plin de dor.

Dar vine-o zi de sărbătoare,
Un adevăr va străluci,
Când cei ce plâng vor sta la masă,
În Țara cea nu va sfârși,
Nu vor striga acele glasuri,
Ce fără milă au rănit,
Vor fi cu Domnul doar aceia,
Ce prin credinț-au biruit.
Amin