În vremuri pline de cuvinte,
Se ridică mulți să spună,
Că vestesc voia cea sfântă,
Și lumina cea mai bună.

Vin cu mințile-antrenate,
Cu cuvintele-adunate,
Și cu diplome alese,
Ce-s prin școli doar câștigate.

Știu scriptura și-o despică,
Au răspuns la orice loc,
Dar adesea-n pieptul lor,
Nu mai arde nici-un foc.

Căci Cuvântul nu-i știință,
Nici vorbire potrivită,
Ci e har trimis din ceruri,
Într-o inimă smerită.

Dar când Domjul își ridică,
Omul Său de printre frați,
Fără școli și fără titluri,
Dintre oameni ne-nsemnați,
Se ridică multe glasuri,
Pline ce sunt de mirare,, , Cine este? De-unde vine? ,
Cine i-a dat lui chemare?

Îl privesc cu-a lor știință,
Cei ce stau la loc înalt,
Nu-și doresc ca cel din urmă,
Să le tulbure vre-un salt.

Dar nu omul dă chemarea,
Dumnezeu o dă mereu,
Darurile ce sunt sfinte,
Le împarte harul Său.

Stă și scris în sfânta carte,
Ca să știe orice frate,
Inima ce-i sfântă spune,
Adevăruri arătate.

Dumnezeu alege-n lume,
Pe cel sfânt și ne-nsemnat,
Ca să-l facă de rușine,
Pe cel mândru și-nălțat.

El nu caută vorbirea,
Și cuvântul iscusit,
Ci o inimă smerită,
Și un suflet pocăit.

O chemare ce-i din ceruri,
Nu se frânge pe pamant,
Iar Cuvântul viu rămâne,
Căci lăsat el de un Sfânt.

Și nici zidul ridicat,
De puterea omenească,
Nu va stinge niciodată,
Flacăra Dumnezeiasca.

Este-aprinsa ea de harul,
Ce-l revarsă Dumnezeu,
Într-un suflet ce trăiește,
Numai după placul Său.
Amin