Când Domnul își ridică, privirea peste lume,
Se pleacă-n taină munții, cu teamă de-al Său nume,
Și stâncile-s în tremur, sub pasul Lui divin,
Iar cerurile cântă, cât este de deplin.

Pădurile ascultă, foșnind cu teamă sfântă,
Iar vântul printre ramuri, porunca Lui o cântă,
Nici marea nu se zbate când glasul Lui răsună,
Ci valurile toate se liniștesc pe dună.

Când Domnul trece-n slavă, prin câmpuri și prin zare,
Pustiul nu mai este, un loc fără izvoare.
Căci unde calcă Domnul, izvorul prinde viață,
Și florile răsar din piatră-n dimineața.

El cheamă stele-n noapte, și ele Îl ascultă,
Pe boltă stau aprinse, în liniștea ocultă.
Nici una nu se pierde din locul rânduit,
Căci mâna Lui le ține în cerul nesfârșit.

Când Domnul poruncește, furtuna se oprește,
Iar vuietul din ape smerit îl preamărește.
Și tunetul din nori, îi strigă maiestatea,
Vestind peste pământuri, și slava și dreptatea.

Pământul îi cunoaște, puterea Sa cea mare,
Și toate câte sunt, îi stau în ascultare,
Din firul ierbii simple până la stele sus,
Tot universul spune: „Puternic e Isus!”

Nici vremea nu-l cuprinde, nici anii nu-l doboară,
El este începutul și veșnica comoară,
Din mâna Lui pornește al vieții sfânt izvor,
Și tot ce-are suflare, îi cântă cu fior.

Iar omul când pricepe cât este El de mare,
Își pleacă-n umilință genunchii-n închinare,
Căci cine stă-naintea, Stăpânului ceresc,
El va simți când arde, un foc dumnezeiesc.

O, Doamne-al slavei sfinte, Stăpân peste pământ,
Primește azi cântarea, purtată și în gând,
Căci munții și pustiul, și marea-n al ei glas,
Vestesc că Tu ești Domnul, Tu veșnic ai rămas.

Și când se va sfârși, tot ce vedem sub soare,
Tu vei rămâne-același în sfânta Ta splendoare,
Iar cei ce Ți se-nchină, cu inimă și dor,
Vor sta în veci cu Tine, doar Tu ești Domnul lor.