După frig, după zăpadă, după iarna cea cumplită,
Mugurii-şi deschid cununa dintr-o tufă vestejită.
Dumnezeu Și-a-ntins bagheta, și natura se supune,
La un semn se-mpodobeşte cu dantela de minune!

Preasfioasele brânduşe, brebeneii în buchete,
Se întrec în frumuseţe cu un strat de violete.
Nu le pasă că-n uimire, le privesc şi n-am ce spune,
E-o splendoare prea frumoasă, ireală, o minune!

Despre taina frumuseţii vin să spună clopoțeii,
Tămâiţele firave, toporaşii, ghioceii,
Cu atâta gingăşie, aplecate-n rugăciune,
Preamăresc pe Creatorul: Ce splendoare! Ce minune!

Pomii şi-au deschis beteala florilor ca de zăpadă,
Au adus parfum şi zâmbet, veselie în ogradă.
- Ce îndrugă filozoful, și ateul ce tot spune? -
Nu-i ascult. Miros o floare, şi le zic: E o minune!

Dumnezeu Și-a luat penelul, l-a muiat într-o culoare
Şi-a-nceput cu alb, cu verde, până a pictat o floare.
Apoi alta, şi-ncă una, apoi mii şi mii-n păşune,
A-mbrăcat întreg pământul într-o haină de minune.

Solomon îşi pierde slava lângă salcia-nflorită,
Îl întrece lăcrămioara, cu argint împodobită.
Şi narcisele cu aur vor pământul să-ncunune,
Ca să spună toată lumea: Ce minune! Ce minune!