Pe câmpuri reci de suferință
Se-aude-un plâns necontenit,
E glasul celor fără vină
Ce-n umbră au pierit.

Nu aurul le-a fost dorința,
Nici tronuri, nici putere,
Ci doar o zi trăită-n pace,
Fără teamă, fără durere.

Dar sângele lor nu se pierde,
Se-nalță sus, spre Dumnezeu,
Și cere dreptate-n taină,
Chiar dacă timpul pare greu.

Iar vântul duce-a lor durere
Prin sate goale și pustii,
Unde odinioară râsul
Se auzea de la copii.

Pământul poartă amintirea
Pașilor ce nu mai vin,
Și lacrimi cad peste țărână
Ca un tăcut și greu suspin.

Cine va spune povestea lor
Când glasul li s-a stins ușor?
Cine le va purta durerea
Într-un oftat nemuritor?

Căci viața lor a fost lumină,
Chiar dacă scurtă pe pământ,
Și-au ars ca stele-n noaptea grea
Lăsând în urmă un cuvânt.

Un strigăt mut, dar plin de viață,
Ce cere pace și-ndurare,
Să nu mai fie sânge curs
Pe drumuri pline de uitare.

Iar cei ce cred că pot decide
Destinul lumii prin război,
Vor sta odată față-n față
Cu adevărul dintre noi.

Căci nu e loc de ascundere
În fața Celui Preaînalt,
El vede tot, El știe toate,
Și cântărește orice fapt.

Atunci se va face dreptate
Pentru tot sângele vărsat,
Și cel nevinovat va fi
În slavă sus răzbunat.

Iar pacea va veni, tăcută,
Ca roua peste-un câmp curat,
Și lumea va-nvăța, în sfârșit,
Cât costă un suflet nevinovat.