Cândva eram și eu pribeag
Prin lumea desfrânată,
Nesocotind al Tău glas drag
și dragostea de Tată...

Cândva eram și eu pierdut,
Fugind după plăcere,
Un fiu risipitor căzut
În zeci de patimi grele...

Cândva eram și eu porcar
Nemaiștiind de mine,
În zdrențe, obosit, murdar,
Umblam printre ruine...

Cândva eram și eu mâhnit
Și-n lacrimi, prin pustie,
Bine știind ce-am săvârșit
Cât fost-am în robie...

Cândva eram și eu așa
Dar sunt un prinț acum
Căci m-am întors din lumea rea,
Din jale, praf și scrum!

Pribeag nicicând n-am să mai fiu,
Nici singur cum eram
Umblând în zdrențe prin pustiu,
Când casa mi-o doream...

Simțeam prin adieri de vânt
Cum dulce îmi șoptești
Că sus, la pieptul Tău cel sfânt
Ţi-e dor să mă primeşti!

"Destul, destul am refuzat
Chemarea Ta de Tată!"
(M-am auzit zicând deodat')
Și-am hotărât pe dată
Să mă întorc, să mă smeresc,
Să mă lepăd de mine
Și-n fața Ta să-ngenunchez,
Cu lacrimi și suspine!

Privirea Ta deja vedea
Cum din încinsa zare,
Șovăitor se-apropia
O umbră călătoare...

Eram un rob ce se-ntorcea
La casa părintească:
Plecase prinț, și-acum plângea
Ca Tatăl să-l primească!

Și m-ai primit, m-ai ridicat,
Te-ai îndurat de mine,
Tot ce-am greșit, Tu mi-ai iertat,
M-ai dus iar lângă Tine!

lar astăzi sunt un prinț iubit,
Curat, în alb veșmânt,
Nu mai sunt un porcar sfârșit
Ci fiu al Celui Sfânt!

Slăvită fie Dragostea
La Golgota jertfită
Ca eu în cer să pot avea
Viață infinită!

Slăvit să fii, Părinte sfânt,
Că sus, la sărbătoare,
Mă vei primi ca fiu curând,
Cu sfinții, la serbare!