Psalmul 55

O, Doamne Dumnezeu să iei aminte
La rugăciunea-mi plină de-ntristare
Și nu Te-ascunde de-al meu dor fierbinte
De-a mele cerei pline de ardoare

M-ascultă și răspunde-mi prietenește
Tu vezi cât rătăcesc și mă frământ
Vrăjmașu-ntruna zarva și-o sporește
Cel rău m-apasă până la pământ

Căci zilnic peste mine ei aruncă
Nenorocirea și a lor urgie
Pe orice drum din vale sau din luncă
Mă urmăresc mereu cu-a lor mânie

Îmi tremură și inima în mine
Și spaima morții mă cuprinde tare
M-apucă frica și o groază-mi vine
Că-i simt fiorii și-a lor încleștare

Eu zic: “Dac-aș putea, printr-o minune
S-am aripi și să zbor. . să-mi caut tihnă
Ca porumbelul, sus peste genune
Aș tot zbura pân-aș găsi odihnă”

Da, aș fugi departe. . și degrabă. .
Mi-ar fi chiar și pustiul casă bună
Și-un adăpost. . da, aș fugi în grabă
De-acest năpraznic vânt și de furtună

O nimicește-i Doamne fără milă
Și limbile împarte-le deodată
Căci în cetate văd atâta silă
Și-atâtea certuri văd. . ca niciodată

Ei dau ocol pe ziduri zi și noapte
Nelegiuirea-și vâră a ei fețe
În sân au vicleșug și răutate
Și înșelătoria-i prin piețe

Nu un vrăjmaș mă tot batjocorește
Atunci aș suferi și n-aș răspunde
Nici cel ce se ridică mișelește
Nu mi-e potrivnic... fiindcă m-aș ascunde

Ci tu, pe care eu întotdeauna
Te socoteam că una ești cu mine
Frate de cruce te credeam întruna
Și-un prieten bun la rău cât și la bine

Noi ce-am trăit fiind la înălțimea
Plăcutei prietenie tot mereu
Urcându-ne-mpreună cu mulțimea
La sfânta Casă a lui Dumnezeu

Să vină moartea dar și să-i doboare
Astfel în Locuința morților
Așa de vii cu toții să coboare
Căci răutatea e-n inima lor

Dar eu spre Domnul meu striga-voi iară
Și îmi va da scăpare Dumnezeu
În zori și la amiaz și-n ceas de seară
Iar Domnul auzi-va glasul meu

Mă va scăpa din lupta nemiloasă
Care se dă-mpotriva mea pe drum
Și va aduce pacea-n a mea casă
Căci mulți sunt împotriva mea acum

Știu, o s-audă Dumnezeu prea bine
Și va smeri pe toți asupritorii
El, ce din veșnicii stă-n înălțime
Pe scaun de domnie și de glorii

Că-n ei nu-i licărire de credință
Și nu-i nici o nădejde de schimbare
Căci binele să-l facă n-au voință
Și nu se tem de Dumnezeu nicicare

Pe semeni mâna-și pun cu răutate
Pe-aceia ce-au fost pașnici totdeauna
Trăind cu ei în pace cât se poate. .
Dar ei își calcă legământu-ntruna

Căci gura lor e-atât de pervertită
E dulce ca smântâna cea spumoasă
Da-n inima de-a dreptul înnegrită
Poartă războiul. . ura îi apasă

A lor cuvinte-s mai alunecoase
Decât e untelemnul de măsline
Până când ies din gură. . când sunt scoase
Sunt niște săbii ascuțite bine

În Domnu-ncredințează-ți soarta toată!
În mâna Lui. . și fi-vei sprijinit
Atunci n-ai să te clatini niciodată
Nu-l lasă El pe-acel neprihănit

Tu Doamne-o să-i cobori în fundul gropii
Pe ucigașii plini de nedreptate
Le tai din zile și-i aduni ca snopii. .
Nu vor trăi din ele nici jumate

Eu însă Doamne-ndurător și mare
Mă-nchin ‘naintea Ta cum fac întruna
Cu tot ce am cu-ntreaga mea suflare
Mă-ncred în Tine pentru totdeauna!

Daniel Hozan
03/14/2026 Phoenix, Arizona