În serile senine, privesc adesea cerul
Dorind parcă din suflet să-i înţeleg misterul,
Să-i pot pătrunde-n taină miracolul tăcerii,
Din ceasurile-acelea senine ale serii.

Aş vrea să stau de vorbă cu stelele din noapte,
Privind cu drag la ele, să îmi vorbească-n şoapte...
Căci cerul, deşi tace şi nu-şi spune cuvântul
E martor la ce este şi la ce-a fost pământul.

De la-nceput văzut-a cum a fost cu putinţă
La un Cuvânt natura să poată lua fiinţă,
Da, cerul a fost martor la clipa fericită,
Când din neant pământul venit-a pe orbită.

El a văzut cum Tatăl, cu Mâna Lui Divină,
Îl plămădi pe omul ce-avea ca să rămână
Stăpân pe-ntreg pământul cu-ntreaga lui splendoare,
Cu codrii verzi din munte şi ape curgătoare.

Dar mă întreb, când omul văzu întâia oară
Natura minunată cu tot ce-l înconjoară,
Ar fi gândit el oare că va veni o vreme
Când omul, chiar de oameni cu groază se va teme?

Privesc la cerul care parcă în taină plânge,
Văzând cum Eufratul e tulburat cu sânge...
De râul cel albastru ce-mprejmuia grădina
În care luna plină îşi revărsa lumina...

Nu te mai poţi atinge de otrăvita-i apă,
Căci solul morţii negre acolo se adapă.
Se-nalţă focul groazei spre bolta-ntunecată
Ce-acoperă-n tristeţe Edenul de-altădată...

Mări roşii de nisipuri înlocuiesc verdeaţa
Şi nori de fum se-nalţă înăbuşind viața;
Vai, ce făcut-a omul, încrezător în sine,
Cât a putut distruge crezând că face bine...

Orbit, mai sus de Tatăl ar vrea să se ridice,
Dar a ajuns sărmanul tot ce-i mai bun să strice.
În mintea lui încearcă pe Dumnezeu să-nşele,
Visând să stăpânească cândva şi peste stele.

Cuprins de împietrire el s-a unit cu răul,
În goana spre-nălţare uitându-şi Dumnezeul.
E strâns legat sărmanul, în lanţul rătăcirii,
Şi nu vede în faţă prăpastia pieirii...

Dar Dumnezeu din ceruri aşteaptă cu răbdare
Să se întoarcă omul din drumul spre pierzare.
Iubirea-I fără margini mai are mâna-ntinsă,
Căci ea a fost şi este din veacuri necuprinsă...