Pasul meu pe urma crucii,
Șchiopăteaz-adeseori,
Dar eu știu... cu mine-i Domnul,
Și în noapte și în zori.

El mă trece și de valea,
Să mă-nghită ce ar vrea,
Adăpost îmi este harul,
Valea... nu mă va avea.

Inima îmi obosește,
Valurile când iar vin,
Dar cu mine este cerul,
Care sterge-al meu suspin.

Poruncește mări-ndată,
Să se-aștearnă în adânc,
Ca pe marea vieții mele,
Cerului mereu să-i cânt.

Și privirea-mi se apleacă,
Lupta când este mai grea,
Dar lumina cea din soare,
S-ațipesc nu lasă ea.

Și în noapte strălucește,
Ca să văd un răsărit,
Și să merg doar înainte,
Chiar dacă am obosit.

Inima-mi cu dor când bate,
Un fior Dumnezeiesc,
O atinge-i stinge dorul,
Alergarea să-mi grăbesc.

Chiar de-i urma-nsângerată,
Ce o las în urmă mea,
Nu opresc că-mi stă în față,
Urma Domnul ce lăsa.

Calea grea la piept mă poartă,
Căci la capăt așteptat,
Cu-ale Sale brațe-ntinse,
De-al meu mare Împărat.

El e cel ce nu mă lasă,
Mă conduce zi de zi,
Mă-ntărește, mă ridică,
Eu... biruitor a fi.
Amin